joi, 9 iulie 2009

articole primite prin mail

Mircea Cartarescu - Sentimentul romanesc al isteriei

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti.
Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman.
Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez.
Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...
Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.
Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el.
Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici.
De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.
Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa... Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.
In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor… Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.
Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.
Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.
Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert… Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.



O asistenta medicala povesteste...

“Era o dimineata aglomerata la cabinet cand, in jurul orei 08:30, intra un domn batran cu un deget bandajat. Imi spune imediat ca este foarte grabit caci are o intalnire fixata pentru ora 09:00. L-am invitat sa se aseze stiind ca avea sa mai treaca cel putin o jumatate de ora pana sa apara medicul. Il observ cu cata nerabdare isi priveste ceasul la fiecare minut care trece.
Intre timp ma gandesc ca n-ar fi rau sa-i desfac bandajul si sa vad despre ce este vorba. Rana nu pare a fi asa de grava… in asteptarea medicului, ma decid sa-i dezinfectez rana si ma lansez intr-o mica conversatie. Il intreb cat de urgenta este intalnirea pe care o are si daca nu prefera sa astepte sosirea medicului pentru tratarea ranii. Imi raspunde ca trebuie sa mearga neaparat la casa de batrani, asa cum face de ani buni, ca sa ia micul dejun cu sotia.
Politicoasa, il intreb de sanatatea sotiei. Senin, batranul domn imi povesteste ca sotia, bolnava de Alzheimer, sta la casa de batrani de mai bine de 7 ani. Gandindu-ma ca intr-un moment de luciditate sotia putea fi agitata de intarzierea lui, ma grabesc sa-i tratez rana dar batranul imi explica ca ea nu-si mai aduce aminte de 5 ani cine este el... Si-atunci il intreb mirata: “Si dvs. va duceti zilnic ca sa luati micul dejun impreuna?“. Cu un suras dulce si o mangaiere pe mana, imi raspunde: “E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu stiu bine cine este ea“. Am ramas fara cuvinte si un fior m-a strabatut in timp ce ma uitam la batranul care se indeparta cu pasi grabiti. Mi-am inghitit lacrimile spunandu-mi in sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce imi doresc de la viata!... Caci, in fond, asa este dragostea adevarata ?!… nu neaparat fizica si nici romantica in mod ideal. Sa iubesti inseamna sa accepti ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi si ceea ce inca nu s-a intamplat. Persoanele fericite si implinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care stiu sa faca ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

"Viata insasi este magie, iar daca nu crezi asta, macar incearca sa o traiesti ca pe ceva magic." Albert Einstein


Va acuz! (de ce m-am săturat de România)
Miercuri, 8 Iulie 2009

Am folosit în titlu două sintagme: una este titlul celui mai cunoscut
manifest al tuturor timpurilor semnat de Emile Zola, iar cel de-al
doilea e mult mai recent, şi a creat panică pe vremea lui Iliescu, când
un grup de intelectuali ardeleni, în frunte cu Sabin Gherman, declarau
tare şi răspicat că s-au săturat de patria mumă! Am să dezvolt putin,
chiar dacă nu mă pot compara nici cu Zola şi nici nu-mi iau câmpii să mă
retrag la Monaco , unde să-mi trăiesc liniştit viaţa, îngurgitând o rentă
viagera de urmaş de la vreun soţ miliardar!
Mă enervează în tara asta mizeria, mucurile de ţigări aruncate pe geam
la stop, rahaţii şi lătrăturile câinilor proprietate personala sau
vagabonzi, blocurile cu apartamente mici şi înghesuite, cu maşini mai
scumpe decât apartamentul parcate în faţa lor. Mă copleşeşte mirosul de
ghenă din verile fierbinţi, casele care se învârt după soare, dar care
au nişte desfundături de străzi în faţă şi ostentaţia cu care potentaţii
îşi plimbă maşinile de sute de mii de euro pe străzile fără noimă, dar
cu borduri, ale patriei.
Mă exasperează ca nu avem autostrăzi, drumuri, căi ferate,
infrastructură în general, dar suntem plini de lucrări şi pasaje
inutile, cu care băieţii deştepţi găuresc bugetul. Îmi plesnesc venele
în cap când realizez că ne-au minţit ani şi ani, cu realizări măreţe,
pruneţe şi mălăieţe, iar în realitate nimic din indolenţa noastră
milenară nu s-a schimbat. Ba mai mult, ne mint în continuare cu zâmbetul
pe buze: nu e aşa, domnu’ Berceanu, că faceţi 832 de kilometri de
autostradă până în 2012? Hai sictir, că ne insulţi inteligenţa!
Mă scoate din minţi că şi-au făcut un renume din şpaga încasată, că
suntem o ţară cu corupţie fără corupţi, dar cu spectacol de circ la DNA,
cu o justiţie fără scrupule, dar cu un simţ tactil al dracu’ de
dezvoltat. Simt că am un Nagasaki în cap când văd un ghiolban înjurând o
femeie, pentru simplu motiv că e la volan, sau când băieţii de băieţi
sparg în cluburi cu târâturi siliconate milioanele furate de taţii lor
cu ajutorul sistemului ticăloşit! La munca, mă luzărilor, nu la tras pe
nas praf cumparat, fireste, din milioanele făcute pe mustaţa lu’ ăl
bătrân, ori din pădurile exportate de guzganul rozaliu senior!
imi vine s ă urlu când plătesc impozitele ca boul, pentru a primi în
schimb spitale infecte, unde în 2009 încă se face hepatită de la
transfuzii sangvine şi în care-ţi plăteşti şi simpla aspirină. Tot
pentru impozite plătite suntem răsplătiţi cu un învăţămant în care
ministrul garantat de un analfabet notoriu interzice sportul, mişcarea
şi teoria evoluţie pe motiv că sunt inutile.
Mă uit cu greaţă la emisiunile politice, cu realizatori ciutaci,
libidinoşi şi sceleraţi, care pupă în cur patronii tv şi interesele lor
fără pic de demnitate şi moralitate. Mi se face rău când văd preşedinţi
plângând la comandă sau şefi de partide “suferind” lângă pensionari, din
vârful piramidelor de bani pe care uită să-i pună în declaraţiile de
avere! Mă sufoc de indignare când un cioban cu 2 clase şi fără nici cea
mai elementară noţiune de bun simt roteşte miliardele şi grohăie grobian
în fiecare seară la televizor ce “salvator al saivanului” şi ce “buricul
pământului” e el! Marş mă la pârnaie de unde ai ieşit, oligofren ce
esti, şi pe celălat tribun trimite-l la balamuc, unde-i e locul!
Mă revolt când văd pipiţe întreţinute, pline de ifose, sugând banii
miliardarilor de carton sau piţipoance pe post de “noua clasa politică”.
Îmi fierbe sangele în vene când impostura atinge cote maxime. Vreţi un
exemplu? Veniţi în Bucureşti să vedeţi cum a reuşit chirurgu’ (care are
mai nou gânduri să devină preşedinte) să pună tot oraşul pe butuci, cu
concursul celorlalţi primari, la fel de “pricepuţi” ca el!
Mă satur de România imediat ce deschid televizorul şi văd defilând în
curul gol ciumace şi naomi, sau cum caută lobotomizatul de ogica
rămăşiţele Elodiei. De rostogolorile urduroase ale nichitei pe asfalt,
în cautarea unei sinucideri nesigure nu mai spun nimic, că şi aşa face
domnu’ Dan banu’ grup de pe urma nefericiţilor care încă-l cred
“amărâtul” de serviciu şi patronul “televiziunii poporului”. Şeful
televiziunii popoului, mă nagâţ de Caracal, asta eşti!
Îmi provoacă repulsie să văd la ştiri cum Esca îi prezintă pe guţa şi
adrian piticul minunat încasând bani fără număr pentru tanguirile
jalnice. Bani pe care-i strâng cu sacii, şi pe care nu plătesc nici
leţcaie de impozit. Că “impozitele e pentru fraieri”, nu pentru
“minoritatea discriminată”, supusa stereotipurilor, şi pe care am
exportat-o cu succes în toată Europa, de ne spun ăia Gipsyland, nu România!
Toate acestea mă distrug incet, şi VĂ ACUZ PE VOI, cei care sunteţi la
fel de oripilati ca şi mine de ceea ce se întâmplă, cei care gândiţi că
maine copilul vostru trebuie să se mute în altă ţară pentru o viaţă
normală, VĂ ACUZ că intoarceţi capul şi suportaţi cu stoicism toate
porcăriile astea care vă omoară câte un pic în fiecare zi. VĂ ACUZ că vă
complaceţi în mlaştina asta, din care ştim sigur că nu avem scăpare!
Pentru că vedeţi voi, nimic nu e mai plăcut pentru scârbele descrise mai
sus decât nepăsarea şi indiferenţa celor cu bun simţ!
Ce ziceţi? Inventam partidul bunului simţ? Din păcate, mă uit la mine,
mă uit la voi şi tare mi-e teamă că nimeni nu o să plătească vreo
cotizatie in partidul asta. Trist, dar adevărat. În România asta, eu nu
mă mai regăsesc demult, traiesc doar cu speranţa, utopică evident, că
vom reusi să facem o ţară paralelă în care lăturile şi ororile care ne
distrug să dispară!

Noapte buna, România, oriunde te-ai afla!

ROBI






ADOPTA PISOANCE!

Adopta o pisica

ADOPTII PISICUTE

Adopta o pisicuta

ADOPTA, MERITA 1 SANSA!

Adoptii caini

ADOPTA 1 CATEL

Adopta un catelus

ADOPTA 1 CUT!

a title="Adoptii caini" href="http://www.adoptiicaini.ro/">Adoptii caini