miercuri, 5 august 2009

APEL CAZURI DISPERATE

NU IGNORATI BLOG-URILE DE PE COLOANA LATERALA ;
EXISTA CAZURI LA A CAROR REZOLVARE POZITIVA POATE CONTRIBUI FIECARE IN ORICE MOD, PE MASURA POSIBILITATILOR,
DAR, MAI INTAI, TREBUIE SA CITITI, SA VA INFORMATI, SA COMUNICATI/IMPARTASITI SI ALTORA INFORMATIILE/ISTORICUL CAZURILOR, PENTRU A PUTEA CONTRIBUI, MAI APOI, CU MEDICAMENTE, ALTE OBIECTE, BANI, ADOPTII, CAZARE ...
SUNT CATEI BOLNAVI, ABANDONATI IN SITUATII LIMITE, ACCIDENTATI, SCHINGIUITI, ATAT CAZURI DISPERATE, CAT SI CAZURI SPECIALE, ADOPTII ...
NU EZITATI, CONTRIBUITI IN ORICE FEL SI NU VETI REGRETA !

VA MULTUMESC !

poezie

MOARE CATE PUTIN

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile" .

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi...

Pablo Neruda

RECOMAND

http://cadouridecoratiuni.allshops.ro/

http://www.magazine-online.ro/lilian77/


Este vorba despre 2 magazine on-line si 1 magazin in zona Ferdinand, fost Dimitrov, cartier a carui emblema o reprezenta cinematograful si complexul Aurora, actualmente avand alte destinatii ... cladire in curs de constructie, spre vanzare in prezent, respectiv banca si birouri ; liceul Iulia Hasdeu; la parterul unui bloc alaturi de Foto, pet-shop; in statia RATB ...
Magazinul a avansat de pe o parte a blocului, a progresat, cochet, preturi mici, marfa deosebita din Anglia, patroni draguti, personal amabil, multiple modalitati de plata, ambalare gratuita pentru orice ocazie/eveniment ...
In lateral, pe coloana, gasiti detalii ...
Apelati cu incredere !

recomandare

merita vazut

http://www.patrimoniuromanesc.ro/

E in limba romana si engleza. Are 882 de imagini impartite in 43 de galerii, ce se incarca individual, asa ca va trebui asteptat cateva secunde la fiecare galerie cand se incarca prima data.
Vizionare placuta!

PS: Jos, sub fotografii, in stanga sagetilor de avans este un mic buton "info" cu date!

punctul pe i - Andrei Plesu, primit tot prin mail

România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat.
Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună.
Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.
O altă reuşităparadoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste....E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil........Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul" te omoară.
Alt miracol: avem o mare concentrare de "atracţii turistice" şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor,aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general.
Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că "străinul" trebuie jumulit.
Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade intern aţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.....
Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru,...dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.
Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.
Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei...... Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm.
Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare.
Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blocheaza, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare... Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nicio evoluţie...Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum...Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care ne lipsesc.Dar ne descurcăm noi şi fără....

Andrei Plesu in Japonia, primit prin mail

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine
mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti în
variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat
pe o alta planeta.


> > Ca, de pilda, cînd calatoresti în Japonia.


> > N-am fost niciodata în Africa , în Australia sau în Caraibe.
> > Pentru mine, Japonia ramîne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai
neasimilabil, mai "strain".
> > Te poti simti strain în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la
Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" într-o
enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica.
> > Te poti simti strain în bucataria chineza, în coloritul, moravurile si
inocenta americane, sau în expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care
nu poti selectiona nimic cît de cît familiar.


> > În Japonia însa alteritatea e radicala.
> > Te misti în spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele.
> > Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul...


> > N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu
Spengler, nu Frobenius, nu Blaga...

Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.


> > Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate
hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce
te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele,
cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si
nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala,
accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.


> > Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele,
mofturi.


> > Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta
unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil,
brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în
perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai
amenintatoare unghiuri.
> > Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie.
> > L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi
de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric.
> > Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe
bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza.
> > Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma,
m-am aruncat în necunoscut.
> > În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica,
ca un balaur multicefal.
> > Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul însusi - dupa legi
fatale.
> > Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si
lumina.
> > Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri
indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie.
> > Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele
încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala.
> > Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se
modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de
incontrolabile perdele de apa...
> > Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se
parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta
omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti,
glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea
mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare
pe butonul gresit, într-un originar closet galactic.
> > Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat.


> > Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am
retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub
pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai
picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de
acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca
simplitate. Nu în Japonia.


> > În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un
deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional.
> > Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului
National de Arta, a fost prima victima a acestui episod.


> > L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie.
Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite
succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot
felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu
permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari
igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea...


> > La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi
era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa de
mobilier.
> > În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi
dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci
bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d.
> > Aici nimic.
> > Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe post de
"bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e
cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care,
însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi".
> > Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar
daca nu ma culc înca.
> > Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea
mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele
încrucisate, si umblam de-a busilea.


> > Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai
curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A aparut
o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o
camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata.
> > "Nu - zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!"
> > "Ba, din contra - îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta -
mai întîi baie! Papa la urma!"
> > Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în
scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi
de nuiele aromate în mîna.
> > Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de
neînduplecat.
> > Încropim, pîna la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa
care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii
de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de
vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza
de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în
fiertura din oala pîna dispare tenta de crud.
> > Gheisa ma asista draconic.
> > Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama
fara s-o scap dintre betigase.
> > Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a
fiert.
> > Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie
agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc
sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!"
Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!",
"misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în
insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini
medievale.
> > A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru
european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura,
barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura,
mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza
picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.
> > Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima.


> > Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La
sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa
recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la
masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de
rugaciune.


> > Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu.
> > Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a înteles
repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele
sub el si sa manînce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care
aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a
simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute
de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de
insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul
valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se
obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru
a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia,
pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era
exclus.
> > Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel,
încît sa-si poata sprijini sezutul pe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus"
dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva
minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a
corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta
pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori
barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la
liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si
simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate -
fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze
dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic.
> > Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat,
obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata.
> > Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a
penitentei?
> > Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila
tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi
binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste...
Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la
capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un
scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al
filosofului. Nu exista alta solutie decît abandonul. "Vai, ce gradina
frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit,
tam-nesam, s-o viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între
doua îmbucaturi.


> > Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi
profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare.
> > Prevenit, am încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte
obnubilari intelectuale.
> > Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului.
> > Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina
spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul
tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine.
Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa
lipseasca.
> > Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare.
> > În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul
european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de
efort, constienti de neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational.
Facusem totul pe dos.... Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si
aceasta o cale. Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept.. Stai cum da
Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii
astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în
regula... Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei
mele: "Shabu-shabu!"

ROBI






ADOPTA PISOANCE!

Adopta o pisica

ADOPTII PISICUTE

Adopta o pisicuta

ADOPTA, MERITA 1 SANSA!

Adoptii caini

ADOPTA 1 CATEL

Adopta un catelus

ADOPTA 1 CUT!

a title="Adoptii caini" href="http://www.adoptiicaini.ro/">Adoptii caini