joi, 21 ianuarie 2010

articol primit prin mail si atribuit dnei Aurora Liiceanu pentru revista Tango

AURORA LIICEANU – interviu
Tango: Ati facut o cariera stralucita!
> Aurora Liiceanu: Din cand in cand ma gandesc ca meseria
> lucreaza prea mult in mintea omului. Sigur, orice om are un
> jind in el "cine-ar fi fost el, daca..." De multe
> ori ma gandesc la asta: daca as fi fost chimista, oare cine
> eram eu? Mai ales pentru faptul ca, (inca n-a disparut
> aceasta nebuneala), profesia ocupa prea mult din persoana.
> Dar suntem mai mult decat o profesie!
> Spunem prea multe lucruri gratuite
> Tango: Ce post de muncitor necalificat ati gasit?
> Aurora Liiceanu: Am fost femeie de serviciu la fabrica
> Suveica.
> Tango: Cat timp?
> Aurora Liiceanu: Timp de un an si jumatate.
> Tango: Cum a fost experienta?
> Aurora Liiceanu: A fost o experienta destul de
> interesanta. Fiul meu, care avea vreo 6-7 ani, dadea
> telefon, nestiind ca eu nu mai lucram la Academie, si
> intreba: "Alo, Institutul Suveica?". Credea ca e
> un institut de cercetare. Mai tarziu, a cam inteles din
> discutiile din casa ca ceva s-a intamplat. Caut de multa
> vreme, nu stiu pe unde e... A facut un desen cu multi oameni
> cu pancarde, ca la defilari, iar pe pancarde, cu majuscule,
> scria: VREM INSTITUCE. Nu am dezvoltat acest subiect cu el.
> Ce a aflat, a aflat mai mult de la altii. Mama mea nu mai
> traia, iar tatalui meu nu i-am spus niciodata prin ce-am
> trecut, pentru ca mi se pare ca unele lucruri sunt gratuite.
> Eu nu cred ca trebuie spus tot. Spunem prea multe lucruri
> gratuite in viata. Daca nu mai poti sa le tii in tine, daca
> trebuie sa le impartasesti cu cineva, atunci trebuie sa
> vorbesti cu cineva care nu are o mare empatie. Sa
> rationalizezi, nu sa discuti in
> termeni emotionali. Nu sa spui: "Vai, cum m-au umilit
> pe mine." Sigur ca erau situatii caraghioase. Trebuia
> sa umblu cu sacosa, femeile de serviciu n-aveau poseta!
> Tango: De ce?!
> Aurora Liiceanu: Ele stateau in cartier acolo, isi
> puneau portofelul in sacosa, cand plecau de la serviciu
> cumparau ceva de mancare, nu exista sa umbli cu geanta.
> Oricat ai citi, nu poti sa-ti imaginezi. Il citez iarasi pe
> Noica, cel care spunea: "Sunt unii care au citit o
> biblioteca intreaga si altii care au citit o singura carte,
> viata". Eu aveam bibliotecile, dar viata, mai putin.
> Atunci am realizat importanta spatiului pentru viata noastra
> interioara. Nu aveam un loc al meu! De unde avusesem un
> birou al meu, spatiul meu mic de munca, care e o alta
> ipostaza, aici nu aveam unde sa-mi pun pulovarul, haina,
> nici macar unde sa imi pun geanta intr-un cuier in hol. Am
> realizat ca eu nu am spatiu unde sa fiu 8 ore. Am avut si
> oameni intelegatori, si oameni rai. Dar nu sunt o persoana uterina, foarte
> expansiva sau expresiva. Am stat retrasa. Eu, cand vad un
> copil, nu ma reped sa-l pup si sa-l iau in brate. Dar am
> grija sa fiu foarte corecta cu copiii, sa nu-i fac sa
> sufere. Poate nu i-am pupat toata ziua, dar am avut
> principiul sa fiu constanta, egala. Nu sa-i dau un sut, si
> apoi sa-l pup si sa-i dau inghetata.
> Tango: Daca tot am ajuns la copii... Povestiti-mi
> ceva despre decizia de a face un copil si despre cum v-a
> schimbat maternitatea.
> Aurora Liiceanu: Eu m-am despartit de sotul meu
> (Gabriel Liiceanu n.r.) cand eram insarcinata in luna a
> noua. Poate ca acuma cei aflati la varsta la care eram eu
> sunt mai maturi. Cei din generatia mea nu eram prea maturi.
> Dar eram seriosi.
> Tango: V-ati despartit cand erati gravida? Femeile
> nu numai ca nu se despart cand sunt gravide, dar nici dupa
> ce fac copii. Spun "gata, avem copii, nu ne mai putem
> separa". De ce ati luat o asemenea decizie?
> Aurora Liiceanu: A fost un amestec de mandrie si
> orgoliu, combinate cu o oarecare inconstienta. Nu dusesem
> greul in viata. Nu stiam ce-i aia greutate, saracie. Tatal
> meu avea un principiu pedagogic foarte bun: sa ne lase sa ne
> descurcam singure. In momentul in care am intrat la
> facultate, sora-mea era deja studenta, am facut o sedinta de
> familie si s-au pus banii pe masa. Aveam o suma fixa, egala
> amandoua, din care trebuia sa ne imbracam, sa ne distram, sa
> circulam. Aveam masa si casa asigurate. Amandoua, aceeasi .
> suma, ca uneori ies discutii si din asta. Era o suma destul
> de buna.
> Taica-meu facea foarte multe meditatii. Din banii aia
> trebuia sa ma descurc. Cand am primit primii bani era
> toamna. Si eu mi-am cumparat o stofa foarte buna, fiindca
> voiam sa-mi fac un pardesiu frumos. Dar cand a fost sa-mi
> cumpar serjul, cum se zicea atunci, n-am mai avut bani. M-am
> dus frumos la tata si l-am rugat sa ma
> imprumute. Si nu mi-a dat. La varsta aia n-ai de unde sa
> imprumuti bani! Asa ca am cumparat stamba, bumbac de 9 lei
> metrul, n-am sa uit cat traiesc.
> Abia daca l-am imbracat, cu chiu, cu vai, ca nu-mi alunecau
> mainile. Nu puteam sa ma imbrac cu el, trebuia sa mi-l tina
> cineva. Pe afara era minunat, dar inauntru era cu bumbac
> bleumarin. Si m-am invatat minte. Intamplarea asta m-a invatat
> ca trebuie sa te descurci cu ce ai. Asta e un principiu
> foarte bun. Sa-i dai copilului bani, dar nu multi. O suma
> fixa. Nu se incadreaza, sa mearga pe jos! Sa se
> responsabilizeze si sa-si dramuiasca banii. Mi-a fost foarte greu
> Tango: Credeati, deci, ca va veti descurca si de una
> singura, chiar si avand un copil mic.
> Aurora Liiceanu: Probabil ca aveam multa incredere in
> mine. Mereu am avut incredere. Eram pregatita sa traiesc
> din ce faceam cu capul. Dar peste ani, cand am ajuns
> femeie de serviciu am fost pusa in situatia sa traiesc din
> ce faceam cu mainile. Pentru ca o femeie de serviciu
> lucreaza cu mainile, nu cu capul, stim bine. Ajunsesem
> femeie de serviciu, iar asta, in loc sa ma descurajeze, mi-a
> dat incredere. M-am gandit ca orice s-ar intampla pot sa
> spal scarile la un bloc, pot sa fac cumparaturi la cineva.
> Nu trebuie neaparat sa-mi folosesc capul ca sa traiesc, sa
> supravietuiesc. Pot sa traiesc si altfel.
> Tango: V-a fost greu sa ramaneti singura cu
> copilul?
> Aurora Liiceanu: Mi-a fost foarte greu. De foarte
> multe ori m-am gandit daca este inteligent social sa
> divortezi.
> Tango: Ati divortat si legal? Atunci, inainte sa
> nasteti?
> Aurora Liiceanu: Dura un an si jumatate, nu se putea sa
> divortezi asa usor! Dar m-am separat si mi-am depus actele
> de divort. Am avut trei evenimente foarte importante deodata: am nascut, mi-am dat
> doctoratul si m-am separat, am depus actele.
> Tango: Cat de mic era copilul cand v-ati luat
> doctoratul?
> Aurora Liiceanu: Mi-am dat doctoratul cu copil de doua
> luni. Tocmai nascusem. Am lucrat la teza de doctorat in
> timpul acela. Tin foarte bine minte ca nu existau scutece si
> il puneam pe ciornele de hartie pe care invatam. Am petrecut
> foarte mult timp cu copilul, eram aproape siamezi. Unde ma
> duceam, ma duceam cu oala dupa mine. Si cu scutecele de
> carpa.
> Tango: Ati avut o nastere usoara?
> Aurora Liiceanu: Nu, a fost o nastere proasta.
> Copilul a fost plasat intr-o pozitie craniana si a trebuit
> sa fac cezariana. Am facut operatie si, probabil de la
> mizeria din spital, am facut complicatii. Si am stat 17 zile
> internata. Dupa care mi-au pus copilul in brate si mi-au zis
> sa ma duc acasa. Eram disperata. Aveam inca plaga, facusem
> serom, ar
> fi trebuit sa mi se schimbe zilnic pansamentul. Mama mea
> nu mai traia, sora-mea avea copil mic, taica-miu, barbat, nu
> stia cum sa ma ajute. Cred enorm in prietenie
> Tango: Unde stateati? Cu cine?
> Aurora Liiceanu: Stateam singura, in casa in care
> locuisem cu sotul meu, care se mutase la mama lui. Singura.
> Total. Am nascut la Steaua. Dupa nastere mi-au spus ca
> trebuie sa vin zilnic la pansat. Trebuia sa traversez tot
> orasul sa ajung la Steaua. Era inimaginabil! Dar pot sa zic
> ca am fost norocoasa in viata. Am nascut cu o doctorita care
> mi-a zis la un moment dat: "eu plec in week-end, nu te
> mai astept". Si-atunci i-am spus ca vreau sa nasc cu ea
> inainte sa plece, sambata, ca atunci libera era doar
> duminica. Si-am nascut intr-o sambata.
> Doctorita mea a chemat o fata, o doctorita tanara care era
> pe-acolo. Era o fata care urma sa plece in Grecia si care
> facea orice pe acolo ca sa invete
> cat mai mult. Ca se ducea in Grecia pe dreapta, la un
> spital, trebuia sa stie cat mai mult. "Grecoaico, ma
> secondezi la cezariana?", i-a zis. Si fata aia, care
> acum imi este cea mai buna prietena, a fost mana a doua la
> operatia de cezariana. Si norocul meu ca statea la doua
> strazi de mine. Asa ca venea ea in fiecare zi si ma pansa.
> Altfel, nu stiu cum as fi putut traversa Bucurestiul cu
> copil de trei saptamani in brate, cu operatia nevindecata,
> ca sa merg la pansat! Dupa vreo doua luni chiar s-a mutat la
> mine, am stat impreuna. M-a ajutat foarte mult. Era
> caraghios ca ea nu fuma, eu fumam. Primea cate-un pachet de
> Kent cum era atunci, o fi si-acum... Si mi-l aducea mie. Imi
> dadea telefon de la spital si radea: "Toti colegii mei
> imi spun ca am un amant, ca nu le mai dau lor
> tigarile!". Si credeau ca are un amant, nu?!
> Tango: Credeti in prietenie?
> Aurora Liiceanu: Cred enorm in prietenie. Poate mai
> mult in prietenie decat in iubire. Extraordinar de mult a contat aceasta relatie
> pentru mine. Am stat un an intreg impreuna. Apoi ea a plecat
> in Grecia si pana-n '90, de fapt, ea m-a tinut.
> Tango: Numai din prietenie? N-ati ajutat-o cu
> nimic?
> Aurora Liiceanu: Cu ce s-o ajut eu?! Venea de doua ori
> pe an cu valize, ne trimitea pachete... Baiatul meu avea
> pantaloni, chiloti, ciocolata, ghiozdan, carioce, eu aveam
> sandale, rochii, ciorapi... Pana-n '90 eu n-am stiut
> pretul ciorapilor. N-am vazut asa ceva. Ea a tinut o casa, a
> tinut o a doua casa! Lucruri dintr-astea nu se pot intelege.
> Si suntem prietene pana-n zilele noastre.
> Tango: Cum credeti ca s-a produs aceasta legatura, mai puternica chiar decat dragostea?
> Aurora Liiceanu: Am discutat de cateva ori. Poate
> pentru ca este nebuna profesional si asta ne leaga. Ea e una
> dintre putinele persoane care au biblioteca, in Grecia nu
> prea sunt biblioteci. Medicii nu-si
> cumpara carti fiindca are spitalul. Ultimul ban pe care il
> are, ea il da pe carti de specialitate. Si-a dat doctoratul
> in Grecia, a fost in Elvetia, a fost in Israel, a fost in
> America, sa vada, sa invete, sa copieze, este maniaca. Dupa
> vreo doua luni de cand plecase in Grecia, a facut un mariaj
> absolut revoltator de prost. Extraordinar de prost! Era
> complexata ca venise din est.. nici grecoaica nu mai era ca
> venise la un an in Romania. Dar a trecut peste asta si s-a
> dedicat profesiei. Isi dadea examenele sa-si echivaleze
> diploma de medic si spunea: "Mi-e atat de dor de
> meserie, ca visez noaptea sange!".
> Tango: Ce poveste extraordinara!!
> Aurora Liiceanu: Profesiunea ne-a legat foarte
> mult. Si o intelegere extraordinara. Absolut ultimele
> rusini de sine ni le spuneam. Exista o zona a secretelor pe
> care nu le spui nimanui. Umilintele, tot repertoriul de
> experiente negative cu
> barbatii, cu familia. Toate lucrurile astea eu le stiam.
> Exista o zona a secretelor pe care nu le spui nimanui. Ea mi
> le spunea. Multa lume nu a inteles aceasta relatie.
> Pana sa nasc n-am fost o persoana
> cu nefericiri
> Tango: La randul dumneavoastra va deschideati la fel de
> mult?
> Aurora Liiceanu: Sigur. A trait langa mine. Relatia
> noastra a debutat cand eu aveam niste experiente nu foarte
> fericite. Ea a asistat la ele si, dupa aceea, m-a insotit si
> m-a sustinut in tot ce a fost negativ. Le-a trait cu mine. A
> trait langa mine. Vorbeam inainte despre trecut, daca se
> povesteste sau nu. Eu nu prea mai aveam ce sa-i povestesc
> cand am cunoscut-o. Pana sa nasc n-am fost o persoana cu
> nefericiri.
> Tango: Dar au venit dupa aceea.
> Aurora Liiceanu: Au venit multe complicatii. Si
> problemele cu slujba... Din cand in cand mi se activa si
> acea nefericire profesionala. Dar
> trebuie sa coabitezi cu ea...
> Tango: Mi-ati povestit mai demult ca ati iubit cativa
> ani un barbat venit din Polonia, parca...
> Aurora Liiceanu: Da, si eu am si sange polonez. Am fost
> impreuna cu acest polonez si traiam o viata foarte roz.
> Tatal lui lucra la ambasada Poloniei, avea masina cu volanul
> pe dreapta... Fetele sunt sensibile la starea buna. Dar sunt
> sensibile si la mizerie. Poti sa mergi si-n sus, si-n jos.
> Ca dupa aia imediat m-am dat pe covrigi si pe tramvai. Era
> atat de inamorat de mine, incat nu s-a mai dus la facultate.
> Eu am aflat cu stupoare ca nu mai e student abia dupa un an
> si jumatate dupa ce fusese exmatriculat. Nu stia nimeni! Am
> aflat intamplator, puteam sa o ducem asa pana la sfarsitul
> vietii si sa nu stiu acest lucru important. Si asta m-a
> zguduit si m-a speriat. E drept si ca iubirile foarte mari sperie.
Iubirile mari sperie! Dar mi-am dat seama ca
> e atat de fragil si de vulnerabil, incat mi-ar fi ascuns
> mereu niste lucruri pe care nu se poate sa nu le spui.
> Intamplator am aflat, taica-miu s-a opus sa ma casatoresc.
> Atunci dura trei ani de zile sa obtii aprobarea sa te
> casatoresti cu un strain si noi asteptaseram atata... Dar
> ceva se zguduise. Dintr-o data mi se facuse teama sa plec in
> strainatate fara sa am un om dintr-o bucata langa mine. In
> fine, am primit aprobarea de casatorie, taica-miu n-a mai
> zis nimica. Am stabilit sa facem nunta de ziua mea, in
> august. Si, cu o luna inainte, in iulie, s-a intamplat sa ma
> indragostesc de tatal copilului meu. Si, cu o luna inainte
> de nunta, am plecat. Rochia mea de mireasa probabil ca a
> fost mancata de molii in atelierul croitoresei, fiindca nu
> s-a mai dus nimeni dupa ea.
> Tango: Cum i-ati explicat polonezului ca v-ati
> razgandit?
> Aurora Liiceanu: Nu i-am dat nici o explicatie. Am fost
> de o lasitate ingrozitoare.
> Statea in fata casei, tropaia, o astepta pe sora-mea. Dar
> eu pur si simplu nu l-am mai vazut.
> Tango: Ati plecat si v-ati casatorit imediat?
> Aurora Liiceanu: M-am casatorit cu tatal copilului meu
> dupa trei luni. Sigur ca nu a fost o fericire, nu a fost o
> buna alegere. El, polonezul, m-a mai asteptat un an de zile, a ramas in
> Romania, dar n-a mai avut curajul...
> Tango: Nu v-a tentat sa-l cautati, mai ales dupa ce ati
> ramas singura cu copilul?
> Aurora Liiceanu: L-am cautat, cand am fost in America.
> Nu aveam inca copilul. La un moment dat l-am cautat, dar nu
> l-am mai gasit. Am aflat ca plecase in Suedia.
> Tango: De ce nu v-ati recasatorit?
> Aurora Liiceanu: Eu cred ca si cu casatoria e la fel ca
> atunci cand cineva iti spune "ce conteaza daca ai
> facultate sau nu?" Da, dar o ai. Cand o ai se pune
> altfel problema. Daca n-as fi fost casatorita niciodata,
> probabil
> ca as fi tinut s-o fac. E o experienta sociala, umana, ce
> trebuie traita. Eu am bifat-o. Stii ca se spune ca mai bine
> divortata decat sa nu fi fost niciodata maritata. Gandul ca
> ar fi trebuit sa te casatoresti iti lasa un jind... Dar asa,
> dupa divort, o noua casatorie mi se parea ca mai degraba
> mi-ar putea aduce complicatii administrative, nu avantaje.
> Tango: Si totusi, cele mai multe femei din lume vor
> sa fie vesnic casatorite...
> Aurora Liiceanu: Te intrebi, oare, merita sa fii
> casatorit? Unele spun ca raman casatorite pentru copil, dar
> eu cred ca asta e o ipocizie. Dar pentru tine? E inteligent
> social, ca protectie in fata vietii? .Mi-am pus problema
> asta. Mi s-a parut ca
> viata e foarte grea de unul singur. Dar mi s-a parut
> ca din punct de vedere psihologic e mai bine sa fii intr-o
> situatie neta cu tine. Ai de ales intre un disconfort psihic
> si unul social, fizic, material. Eu
> am preferat confortul psihologic.
> Tango: V-a ajutat si familia sa va cresteti copilul?
> Tatal, sora?
> Aurora Liiceanu: Mi-a fost destul de greu. A trebuit sa
> ma descurc singura, n-am putut sa cer nimanui nimic. Nici nu
> imi place sa cer ajutorul. Puteam sa ma pun de-a latul,
> sa-mi smulg parul din cap si, cu siguranta, sora si tatal
> meu m-ar fi ajutat cu ceva bani, nu ma lasau in strada. Dar
> n-am vrut. N-am imprumutat un leu de la tatal meu, din momentul in care am
> luat prima leafa si pana cand s-a prapadit.
> Tango: Dupa toti acesti ani in care l-ati crescut
> singura, baiatul dumneavoastra a plecat din tara. Cat de
> tare v-a afectat plecarea lui?
> Aurora Liiceanu: Da, fiul meu e plecat de 11 ani in
> Japonia. Nu stiu cat m-a afectat ca mama, dar m-a afectat ca
> persoana. Aveam si am cu fiul meu o relatie cum nu au multi parinti cu copiii
> lor. Cu el am o relatie speciala. Nici nu cred ca sunt mama
> lui. De multe ori ma gandesc ca nu stiu ce e aia sa fii
> mama. Am coabitat dintotdeauna, am fost dintotdeauna
> prieteni, confidenti, discutam absolut de toate. Era
> obisnuit cu problematica omeneasca. Are un umor nebun. Si e
> foarte destept.
> Tango: Nu a facut si el psihologia?
> Aurora Liiceanu: A cochetat si el cu psihologia, dar
> i-am spus, razand: "Decat sa te prosteasca facultatea,
> te pomenesti ca nici nu intri la zi si mai si platesc ca sa
> te prosteasca. peste cadavrul meu."
> Tango: Ce facultate a facut?
> Aurora Liiceanu: A terminat ASE-ul. Dar are in
> structura lui aceasta dimensiune umanistica foarte bine
> reprezentata, psihologizeaza usor. Altfel ar fi fost
> nenorocire, ca nu ma pricep deloc la contabilitati. Ce-am fi
> vorbit? Ce-am fi vorbit?! Cand ne intalnim, facem
> simpozioane... Sunt onorata ca am un asemenea copil. E o
> mare onoare sa am un copil ca el. Nu exista satisfactie mai
> mare pentru un parinte decat sa poti sa stai cu copilul tau
> de vorba, fara sa te gandesti ca e copilul tau, (dar, sigur,
> e copilul tau! ), asa cum stai ore in sir de vorba, ca-n
> vremurile bune, cand abia ai cunoscut pe cineva... Petreci
> cu el timpi asemeni celor pe care-i depeni la inceputul unei
> relatii.
> Nu vreau sa spun ca am fost o mama desavarsita. Sunt plina
> de culpabilitati si eu. Dar ma uit la altii... Vine copilul,
> ia o cratita, da un telefon si pleaca. Nu au conversationism.
> Nu discuta, nu toaca. Mie-mi place sa am simpozioane. El imi
> spune ca si-a dezvoltat un simt analitic. Si intreb:
> "Ce e rau in asta?!". Iar el imi raspunde: "E
> un blestem". Insa eu cred ca e mai bine sa ai simt
> analitic decat sa nu ai nimic in cap.
> Tango: Credeti ca se va intoarce in
> Romania?
> Aurora Liiceanu: Sper ca da. Cred ca da. Este destul de
> dezamagit de imaginea Romaniei. Mi-a spus ca singura solutie
> e sa te salvezi de complexe pe cont propiu. Si eu cred
> acelasi lucru. Am vrut sa predau in strainatate si am
> facut-o. Tot ce am crezut ca ma poate pune la un nivel de dincolo de etnia mea
> romaneasca am facut. Sa fiu doar om. Am vrut sa demonstrez
> ca, inainte de a fi roman, esti om. Ma inteleg mai
> bine cu psihologii din strainatate decat cu vecinul meu care
> e roman. Etnia n-are pentru mine valoare. Sigur ca ma
> emotionez ca sunt romanca la romani. Dar jinduiesc dupa
> situatii in care nici sangele, nici sexul, nici etnia sa nu
> ma traga de maneca.
> Acum nu stiu daca se va mai intoarce din Japonia, dar eu
> sper ca da. Imi lipseste, mi-a lipsit foarte mult tot timpul
> aceasta coabitare plina de malitiozitate afectiva care se
> creeaza, cu bancuri, cu glume, cu codurile noastre
> secrete. Aveam coduri, formule. Daca era cald in casa, el
> spunea "Fa Sinaia!". Coabitarea poate fi minunata
> daca-i dai o nota ludica.
> A plecat de acasa la 19 ani
> Tango: Cand a plecat?
> Aurora Liiceanu: A plecat de acasa la 19 ani. Si eu
> am luat-o foarte usor, ca si cum n-as fi inteles ce
> se-ntampla. A plecat cu o chitara pe umar si cu un mic
> bagaj. Si ma gandesc ca eu in locul lui nu as fi rezistat.
> Am o mare admiratie pentru momentele lui de deznadejde, de
> disperare. Imi spunea "Ma simt ca intr-o pivnita, in
> intuneric, nu stiu ce sa fac, incotro s-o iau". E
> ingrozitor sa fii
> intr-o lume cu totul si cu totul diferita. A strans din
> dinti si a rezistat. Si cand imi spune "Eu am un
> capital de singuratate care-mi da dreptul sa vorbesc",
> eu il inteleg. Are un capital pe care eu il respect. La
> varsta aia a facut facultatea in limba japoneza. Putea sa o
> faca in limba engleza, dar a vrut sa fie cu japonezii la un loc.
> A inceput in Romania, a studiat un an japoneza aici, apoi a
> intrat la facultate cu toti japonezii in rand. Trebuia sa
> stie sa scrie, sa citeasca. E talentat la limbi straine si
> asta l-a ajutat. La 14 ani am stiut ca trebuie sa bifeze anumite competente fara de
> care nu te poti descurca in viata. Sa stie doua-trei
> limbi straine, sa foloseasca un computer, astea sunt
> minim... Dupa aia incep amorurile, moda, zapacelile varstei.
> Ce n-a invatat Ionut nu mai invata Ion.
> Tango: Ati avut o viata nu foarte usoara. Aveti momente
> de deznadejde? Cand ati plans ultima oara?
> Aurora Liiceanu: Eu nu prea plang. Dar .recunosc,
> destul de recent am plans. Am avut o relatie destul de lunga
> cu o persoana, cu un barbat, iar acesta nu mai exista. A
 fost omul care m-a impresionat cel mai mult in viata. Pot sa
> spun ca altfel iubesti la o varsta matura si altfel iubesti
> in tinerete. Te uiti la alte lucruri, capeti alte lucruri,
> vezi alte lucruri, ai alte criterii... Fara indoiala,
> consider ca un obstacol esential este caracterul. Cand
> cineva este marsav sau n-are caracter, sau are limite sau
> are egoisme, are uratenii psihice, cred ca nici o iubire nu
> te poate tine alaturi.
> Unii oameni pot face compromisuri... Dar eu, de exemplu, m-as desparti de
> un barbat care nu se duce sa-si mai vada copilul, daca are
> un copil. Mie nu mi-ar trebui. Pentru mine asta nu-i un
> simplu fapt, ca nu vrea sa-si vada copilul, e mult mai mult
> decat atat: e un univers intreg de uratenie care se creeaza
> in jurul acestui fapt. Sau care-si vorbeste urat in public
> fosta nevasta sau isi barfeste parintii. In valul asta de
> exhibitionism si de a spune de toate, gasesc ca omul si-a
> pierdut acea discretie necesara pentru a face fata unor
> adevaruri grave, de unul singur. E bine ca anumite lucruri
> sa nu fie spuse, asa, aruncate in vant. Mi se pare ca iti
> schimba si tie interiorul faptul ca lupti cu anumite lucruri
> grave pe care le-ai trait sau pe care le ai.
> Tango: Deci sunteti acum in doliu dupa o iubire
> matura?
 Aurora Liiceanu: Da, care este cea mai mare. Cea mai
> mare iubire.
> Tango: Va puteti ajuta ca psiholog pe dumneavoastra ca
> femeie?
> Aurora Liiceanu: Sunt specialista in psihologia
> pierderii! Eu, care am spus dinainte ca cred in facaturi. Nu
> mi-ar fi trecut prin cap c-o sa citesc atat despre pierderi,
> despartiri, separari, cat am citit in ultimii zece ani. Am
> un coleg in America, un psiholog care este unul dintre
> fondatorii psihologiei pierderii. Psihologia in domeniul
> relatiilor interpersonale, care studiaza separarea, boala,
> moartea, s-a dezvoltat extraordinar. E si foarte multa
> cinematografie care le distruge oamenilor inocenta in fata
> vietii. Vedem multe filme cu virusi care
> distrug planeta, cutremure, nu mai ramane nimic... Nu cred
> ca asta nu lasa un soi de tristete, disperare, violenta
> poate, in psihologia umana. Din punctul asta de vedere am
> citit enorm. Stiu timpii, stiu patologiile.
> Tango: Si asta a fost tot o facatura?
> Aurora Liiceanu: Da. Amicul asta al meu care este unul
> din fondatorii psihologiei pierderii m-a impresionat foarte
> mult: cand l-am intrebat, acum 12 ani, ce l-a apucat sa se
> apuce de domeniul asta, mi-a raspuns: "Am fost insurat
> noua ani si am divortat. Si in momentul in care am divortat
> mi-am dat seama ce grozavenie este o separare". Nimeni
> nu ne invata sa ne despartim, nimeni nu ne invata sa ne
> impartim! Exista, cum se spune, pierderi necesare, cele
> biologice. Iti pierzi parintii... Dar nimeni nu-ti spune, si
> cred ca aici imi dai dreptate, ce grozavenie e sa-ti pierzi
> parintii, ce cumplit e sa-ti pierzi prietenii. Conditia
> umana ce ingrozitoare este! Ti se arata doar
> partea usoara, totul este divertisment.
> Viata are o latura pe care noi cautam s-o ocultam si care
> tine de conditia umana. Si nu te-nvata nimeni cum sa-i faci
> fata. Am o amica in America, Erica, pe care nu am
> intalnit-o, dar ne scriem. A publicat un articol in revista
> asta despre pierdere. Si articolul se numeste: "Am I
> alright?" Si iar iti spun ca eu cred in facaturi.
> Lucram la institut si vedeam cartile lui Hollander de
> psihologie, iar ea, Erica, este nevasta lui Hollander.
> Ce-nseamna sa visezi!!! In viata mea n-as fi crezut c-o sa
> public in strainatate o carte impreuna cu Rosenblath, la
> care ma uitam ca la un zeu! Sau ca sotia lui Hollander o
> sa-mi scrie: "Draga Aurora, eu am fost in cutare
> loc..." Mi-a placut foarte mult articolul Ericai. Si ea
> a suferit niste pierderi, dar se comporta dupa modelul
> american: plange in fiecare zi, dar schiaza, se intalneste
> cu prietenii, merg la barbecue. Si-mi spune ca lucrurile
> astea merg impreuna. Nu stiu
> de ce se poate in America. In Europa nu se poate!
> Ori cu una, ori cu alta: ori stai numai la barbecue si
> spune lumea ca esti un nesimtit, ori plangi tot timpul si
> zice "asta nu-si mai revine". Si in articolul asta
> ea spunea: dupa o pierdere, toata lumea ma intreba: are you
> alright? E caraghios! Si ea raspundea: "I'm alright, fiindca este
> alright sa plangi, sa-ti fie rau, sa-ti fie greu, este
> alright! E normal sa nu fii normal!"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

ROBI






ADOPTA PISOANCE!

Adopta o pisica

ADOPTII PISICUTE

Adopta o pisicuta

ADOPTA, MERITA 1 SANSA!

Adoptii caini

ADOPTA 1 CATEL

Adopta un catelus

ADOPTA 1 CUT!

a title="Adoptii caini" href="http://www.adoptiicaini.ro/">Adoptii caini