despre Dinica

14 ani de iubire cu Gheorghe Dinică


Text: Raluca Botezatu / Foto: Bogdan Dincă, 29 Ianuarie 2010





S-a stins de trei luni, dar dorul de el este de neostoit. Rupe bucăţi din ea, zi după zi... În 2 februarie, iubirea lor ar fi împlinit 14 ani. O iubire găsită târziu, aşteptată, sădită în rugăciuni... Singura mare iubire din viaţa lui Gheorghe Dinică! Pentru prima dată de la dispariţia marelui actor, Gabriela Dinică a acceptat să vorbească despre imensa lor dragoste, dar şi despre drama pe care o trăia de şase ani: alzheimer-ul bărbatului iubit!



„Gheorghe nu era genul care să-ţi spună «te iubesc»"

Ne-am întâlnit într-o zi cu cer stropit de zinc şi laudanum. Poate şi datorită acestui lucru am simţit casa lui Dinică mustind de căldură, de căldură şi... durere. Ea, marea iubire, unica mare iubire a bărbatului Dinică mă aştepta în prag. Când am privit-o în ochi, m-am simţit ca o osândă. Puteam să aud... Sufletul i se exfolia încet, fâşii din el se trânteau, în zgomot surd, de podeaua ce mai ieri îi mângâiau şi lui tălpile. Îi întind mâna rece sloi şi îmi cer scuze pentru disconfortul pe care i-l creez. Pentru o clipă îmi zâmbeşte. Mi-a povestit mai târziu că introducerea mea i-a amintit de una dintre replicile celebre ale lui Dinică, cea în care maestrul, făcând cunoştinţă cu o domnişoară a cărei mână era foarte rece, a invitat-o să vină la vară să-i pună mâna pe paharul cu vin. „Avea multe cuvinte de duh. Dintre ele, s-au păstrat foarte puţine. Eu dacă vi le spun acum, n-au niciun haz. Râdeam atât de mult cu el. Atât de mult...." Acum plânge... Şi a plâns neîncetat în cele două ore în care am stat de vorbă. La început mi-a răspuns scurt la întrebări, aproape monosilabic. Îşi aprindea câte o ţigară. Şi-a aprins multe... A început să povestească. O ascultam şi urmăream convoiul de vise spulberate. Se metamorfozau în lacrimi prelinse pe un obraz rămas fără mângâierea omului iubit, cea mai dulce dintre mângâieri.



În zilele acelea, ultimele ale maestrului Dinică, faţa i-a devenit o floare grea... Şi azi e întocmai. Doar ochii par mai mari, mai trişti. Trupul i s-a împuţinat. Poate şi pentru că lacrimile nu o părăsesc niciodată. „Gheorghe nu era genul care să-ţi spună «te iubesc» non stop. Îmi spunea doar că sunt cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată." El, de fiecare dată când vorbea despre ea în public, îi spunea „doamna Gabi". Recunoştea cu orice ocazie că „doamna Gabi" a făcut ordine în „dezordinea existenţei lui". O întreb: „era multă dezordine în viaţa lui Gheorghe Dinică?", „Oo, da. Ştiţi, eu de multe ori îl întrebam, mirată: «Numai cu banii de la un singur film îţi puteai face câte o vilă . Ce s-a întâmplat?». Îmi răspundea: «Dragă, eu nu mi-am făcut vile, dar ospătarii care m-au servit, cu siguranţă au câte una»." Continuă să-mi povestească despre Dinică-celibatarul, cum după ce a încasat banii pentru un film, a căutat în tot Bucureştiul un pulover alb, cu guler pe gât, aşa cum îşi dorea de mult. De necaz că n-a găsit, s-a urcat în tren şi a plecat la Sinaia, de unde s-a întors abia după ce a terminat toţi banii.



„Andrei Blaier îi era cel mai drag dintre toţi"

S-a vorbit mult despre boemia lui Gheorghe Dinică, despre serile de la „Şarpele Roşu", despre petrecerile până la ziuă, dar nu s-a vorbit niciodată despre Dinică cum că şi-ar fi neglijat, că şi-ar fi trădat meseria. Niciodată! Era posedat de arta lui şi nu precupeţea nimic când venea vorba de a dărui pe scenă. Muncea ca un nebun! Ani întregi a filmat ziua, iar seara se urca în tren, venea la Bucureşti şi juca la teatru. „Asta era viaţa lui: să joace! Şi n-a refuzat niciodată, pe nimeni. Şi poate că a greşit... Acum doi-trei ani a jucat într-un film al lui Şerban Marinescu. Acolo era un securist reformat, nici nume n-avea. Zic: «Gheorghe, dar chiar aşa?» Şi cu lucruri de acasă, şi s-a făcut un racord după şase luni. Eu lucrurile alea le lăsasem, eram la Câmpulung şi le dădusem. Erau nişte chestii pe care le purta vara. S-a dus şi a filmat în hainele lui, nu a avut costum la filmare, rolul a fost... nici nu ştiu dacă a apărut pe generic... Dar el s-a dus şi vă daţi seama că nu pentru bani. Pentru meserie, pentru că îi plăcea." O întreb care dintre regizori i-a fost cel mai drag lui Gheorghe Dinică? „Pe meserie, toţi i-au fost dragi dintre regizori. Aşa, sufleteşte, Andrei Blaier îi era cel mai drag dintre toţi. Îi era cel mai prieten! Era omul pe care putea conta. Chiar dacă nu se întâlneau în fiecare zi, îl simţea aproape. Oricum, soţul meu niciodată nu spunea: «cu ăsta n-o să mai filmez sau n-a fost profesionist la filmare». El n-a vorbit niciodată de rău pe nimeni sau n-a spus: «nu mă duc să filmez cu ăsta, că am mai filmat acum zece ani şi nu ştiu ce s-a întâmplat!». Cu toţi avea drag să lucreze, pentru că îşi făcea meseria şi era lucrul pe care îl iubea cel mai tare pe lumea asta. Era şi meserie, şi hobby. Era viaţa lui! Îşi respecta foarte mult profesia. Erau lucruri pe care nu le făcea ca să nu altereze cumva momentul ăla de pe scenă sau de la o filmare."

„14 ani în care n-au fost despărţiţi nici măcar o zi"

Omul despre care Gheorghe Dinică spunea că a fost cel mai bun dintre toţi pe care i-a cunoscut vreodată a fost Gellu Naum. O spunea cu orice ocazie. „Nepotul lui Rameau", în regia lui David Esrig şi traducerea lui Naum, a fost piesa de suflet a lui Dinică. Spunea că abia alături de Esrig a învăţat cu adevărat meserie. „Lucrul cu Esrig a fost cea mai minunată perioadă din viaţa mea. Era fanatic. El nu punea în scenă, el sacrifica din viaţa lui ceva. «Nepotul lui Rameau» a fost cel mai interesant personaj pe care l-am jucat de când fac meseria asta", declara Gheorghe Dinică într-o emisiune tv, din noiembrie 2004. Din nefericire, nu s-a păstrat nicio înregistrare a piesei celei mai dragi lui Dinică, piesă ce a avut premiera în 1966. Gabi Dinică spune că a fost în sală la una dintre reprezentaţii şi că, într-adevăr, publicul încremenea timp de două ore cât ţinea piesa. Aproape că nu se mai respira. Pe scenă erau doar doi actori: Dinică şi Moraru! Era de neînchipuit pe atunci că unul dintre ei îi va deveni, peste ani, soţ.

„Anii petrecuţi alături de Gheorghe Dinică au fost sublimi, au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea." Cuvintele acestea vin din parte unei femei care a fost căsătorită de trei ori. O întreb ce a avut bărbatul Gheorghe Dinică atât de special de i-a putut dărui clipele cele mai dragi? „Cred că a fost şi vârsta, eram amândoi mai maturi... şi omul de lângă tine. A fost total deosebit! Şi chimia aia dintre noi... a funcţionat perfect!" Cea mai frumoasă amintire? „Ooo, sunt multe (izbucneşte din nou în plâns). Sunt aproape 14 ani în care noi n-am fost despărţiţi nici măcar o zi." Când vorbeşte despre el, privirea îi este întoarsă spre dinăuntru, ca într-o adâncă meditaţie. Face pauze lungi... „Cea mai frumoasă călătorie? Au fost multe. Toate au avut hazul lor. A fost una în Franţa, apoi la mare, în Turcia, de câteva ori. Locul lui favorit în lumea asta era însă România! Oriunde ne‑am fi aflat, aştepta cu ardoare să ajungă acasă."



62 de ani, prima căsătorie

Gabriela şi Gheorghe Dinică s-au cunoscut în 1993. Până în '92, Gabi fusese plecată o bună perioadă de vreme din ţară . Crede că a fost dragoste la prima vedere. „După doar o lună m-a cerut de soţie!" El spunea mereu că se visează căsătoriţi, dar ceea ce a pus cu adevărat capac a fost o ştire care a circulat timp de o săptămână prin toate ziarele şi pe la toate posturile de radio: „Dinică s-a însurat!" Văzând frenezia ce-i măcina pe ziarişti, Gheorghe Dinică a concluzionat cu umorul caracteristic: „Hai să ne căsătorim, să nu-i facem de râs." Şi s-a întâmplat. Era în 2 februarie 1996. Gheorghe Dinică avea pe atunci 62 de ani şi se afla la prima căsătorie. S-au dus la Starea Civilă neînsoţiţi de nimeni. Singurul martor: un prieten fotograf. Şi de atunci, ziua de 2 februarie o sărbătoreau întotdeauna singuri, doar ei doi. Mi-am permis s-o întreb pe Gabi Dinică dacă au vorbit vreodată despre fostele iubiri. Mi-a părut întotdeauna ciudat că despre Gheorghe Dinică nu s-a auzit niciodată că ar fi avut vreo aventură cu vreo colegă de scenă, că ar fi implicat într-o relaţie... „Era discret! Asta l-a caracterizat: discreţia şi modestia! Am vorbit foarte puţin despre marile iubiri pentru că nici eu nu-l întrebam. Sigur că a avut, ca orice bărbat, dar dacă l-aş fi întrebat, mi-ar fi răspuns probabil: «da, teatrul!»"



Şase ani de alzheimer

Acum şase ani, Gheorghe Dinică a fost diagnosticat cu alzheimer, un diagnostic năucitor, mai ales pentru un om cu o asemenea profesie. Dar el n-a aflat niciodată. Doar Gabi s-a simţit cuprinsă de giulgiurile negre ale disperării. Boala era destul de avansată, pe scara 5 din 11. A juca pe scenă fără o cască ajutătoare devenea de neînchipuit. Marele Dinică avea nevoie de ajutor pentru aş-i readuce în minte replicile. Poate fi imaginată durere mai mare? Se auzeau zvonuri cum că cu maestrul Dinică s-ar întâmpla ceva straniu. Că a uitat textul la „Tache, Ianke şi Cadâr", că se simţea de multe ori debusolat pe scenă. „S-au întâmplat, s-au întâmplat... Eeee, la «Tache» n-a uitat. Au fost momente când ieşea din scenă, se înspăimânta - bine, e un hău ce-i acolo la «Teatrul Naţional», este pur şi simplu un hău, e aşa... o mare gaură neagră şi a avut momente când s-a pierdut acolo." Chiar şi în aceste condiţii, Gheorghe Dinică a muncit până în ultima clipă. Au fost voci care l-au acuzat că a acceptat să joace în producţii mai facile, în telenovele. El a făcut-o doar din dragoste de profesie şi dintr-un alt motiv, ştiut doar de soţia lui: „Mi-au spus şi medicii, am citit şi eu foarte mult şi cea mai bună terapie la el era terapia asta ocupaţională, pentru că altfel, stând şi nefăcând nimic, s-ar fi degradat mult mai repede. La telenovele a mers în primul rând de dragul lui Adrian Sârbu - ţinea la el foarte mult - şi pentru ca să facă ceva. Şi acum, chiar la final, în ultimii doi ani, teatru nu ştiu dacă ar mai fi putut să facă. Şi pur şi simplu nu-l mai chemau... Era mai greu pentru că nu toate teatrele ar fi putut să-i procure o cască sau... nu ştiu... Nu ştiu..."



„Să spună soţia mea, ea ştie ce este mai bine pentru mine!"

De când a aflat de boală, Gabi Dinică s-a transformat în umbra soţului său. Nu se despărţeau nici măcar o clipă, el devenise dependent de ea... Mergea zilnic cu el la filmări, nu-l pierdea din ochi o clipă. Şi încerca să mascheze pe cât posibil pierderile de memorie ale soţului ei. Ţinea mult să nu-i se ştirbească din aură. Ştia că şi el ar fi suferit. Enorm. În ultima vreme, ajunsese să-i aleagă până şi meniul când mergeau la restaurant. El nu mai avea capacitatea de a alege.. Zicea atât: «Să spună soţia mea, ea ştie ce este mai bine pentru mine!» În zilele în care nu filma, cădea în letargie. Trebuia readus mereu şi mereu la viaţă. Gabi o făcea cu toată dragostea din lume, fără a se plânge vreodată. A citit enorm despre alzheimer, pentru că îşi dorea să-l înţeleagă şi să-l ajute pe cât posibil. Majoritatea colegilor şi prietenilor ştiau de boala lui Dinică, dar se fereau să vorbească, din dragoste şi respect pentru el. Primul care a vorbit public despre alzheimer-ul lui Dinică a fost Nelu Ploieşteanu. „Sunt profund supărată pe el. A spus că oricum Gheorghe avea alzheimer şi de asta a murit, or, nu-i deloc adevărat. Se ştie clar că din asta nu se moare. Apoi se plimba de la o televiziune la alta, dându-i-se mare prieten. De ce n-au apărut să spună asta Beligan sau Moraru, care chiar l-au iubit?"

Dinică s-a stins brusc, ca o avalanşă de nisip ud alunecând de pe malul de sus. Şi nu din cauză c-ar fi avut alzheimer. Am întrebat-o pe Gabi Dinică dacă îi poartă ranchiună lui Ion Caramitru pentru faptul că a refuzat ca Gheorghe Dinică să fie privegheat timp de o zi la Teatrul Naţional? „Nu-i port ranchiună lui Caramitru, dar nici nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat. El a procedat cum a crezut el, dar totuşi soţul meu a fost 37 de ani actorul «Teatrului Naţional» şi a avut toate distincţiile pe care le poate avea o persoană în România. Dar nu, nu m-a dezamăgit nimeni. Şi nici Gheorghe nu s-a plâns vreodată. Niciodată n-a spus: «uite, îl vezi pe ăla, mi-a făcut nu ştiu ce» sau de vreun coleg de-al lui să spună că joacă prost sau nu joacă bine, sau că el ar fi făcut rolul ăla mai bine... Niciodată!"



„Nu-mi place să vorbesc despre viaţa mea dinainte de Gheorghe!"

Gheorghe Dinică s-a ferit mai tot timpul de apariţiile în presă. Când vedea în ziare atâtea trupuri dezgolite spunea că pesemne cei din presă îşi imaginează că poporul ăsta e alcătuit numai din impotenţi, din moment ce se încearcă cu atâta obstinaţie stimularea zilnică a cititorilor. „Voia să se scrie despre el ce-a făcut la teatru sau ce-a filmat, nu ce-a mâncat de dimineaţă sau ce-a visat azi-noapte. Spunea că nu face nimic de care să-i fie ruşine sau că nu trăieşte într-un glob de sticlă şi când iese de acolo, toată lumea: «dar, ce-ai făcut acolo? Cum te-ai distrat? Ce-ai mâncat?» Dacă erau interviuri pe meserie, nu refuza!" De altfel, nici Gabi Dinică nu vrea să vorbească despre ea şi nici n-a vrut vreodată. „Nu-mi place să vorbesc despre viaţa mea dinainte de Gheorghe, mai ales că nu sunt o persoană publică. Nu am ce să spun. Din prima căsătorie, am un băiat, tatăl nepoţelei mele de 17 ani, sunt lucruri pe care toată lumea le ştie. Dacă aş vorbi, ar înflori şi mai tare. Eu am fost plecată din ţară până în '93, înainte să-l cunosc pe soţul meu. Sunt lucruri despre care nu-mi place să vorbesc, sunt lucruri care mă privesc numai pe mine." Pe nepoţica lui Gabi, Gheorghe Dinică a iubit-o enorm, iar sentimentul era reciproc. Trăiau împreună, în aceeaşi casă. Îşi oprea de fiecare dată soţia când încerca s-o cheme pe fată de la joacă: „Să nu întrerupi niciodată un copil din joc!", spunea el.



Dinică n-a îndrăznit să ceară nimic

Gheorghe Dinică era un om împlinit. Avea o familie care îl iubea nespus. Îşi mai dorea câte ceva de la profesie: „Chiar îmi spunea că îşi dorea din suflet să interpreteze anumite personaje şi îl întrebam de ce nu se duce el să propună? Îmi spunea: «Dar nu e treaba mea. Un actor trebuie să fie chemat.» «Dar bine, îţi doreşti atât de mult....» A vrut tare mult să facă „Zahei Orbul" în film, foarte mult şi-a dorit. Şi în teatru a vrut să joace în «Furtuna». Voia să joace Shakespeare, dar spunea mereu că nu trebuie să le spună el, ei trebuie să se gândească. El nu îndrăznea." Dinică n-a îndrăznit să ceară nimic. În schimb, a primit tot ce i s-a oferit. Îmbrăţişa fiecare rol cu fervoare, ca pe cea mai scumpă dintre iubite. El, „ticălosul de serviciu al filmului românesc" (după cum a fost numit, pentru perfecţiunea cu care interpreta rolurile negative), era un om de o decenţă dusă la extrem. Dar când juca, ardea! Interpreta cu o simplitate de neînchipuit, dar se dădea cu totul, plenar! Îmi amintesc de Giovanni Papini, care vorbea despre genii ca şi cum l-ar fi văzut pe Dinică jucând: „Numai geniului îi sunt hărăzite minunatele ceasuri când Dumnezeu pare să vorbească prin gura lui, când totul e lumină, totul se deschide, totul e limpede şi armonios ca apa unui fluviu frumos, ceasuri în care sufletul devine foc ca focul, aer ca aerul, iubire ca iubirea, ceasuri în care, datorită unei misterioase nebunii, totul e cu putinţă, totul e sacru, şi nu mai poţi să spui care e lumea şi care e sufletul tău."



Ea, femeia pe veci a lui Dinică

Mă despart de doamna Dinică după două ore de vorbit despre el... Şi sunt la fel de emoţionată ca-n prima clipă când am intrat acolo, în universul lui. Ea continuă să plângă... Îmi pune o întrebare care îmi umple sufletul: „Vrei să vezi camera lui Dinică?" Ce-aş fi putut să-mi doresc mai mult? Acolo, la el, tablouri cu ei împreună, hainele lui, încălţămintea, chipiul de la ultima filmare, totul, doar el nu. Ea, femeia pe veci a lui Dinică, priveşte fotografiile cu o absorbire aproape fanatică, îşi umple ochii de el, din nou şi din nou... „Viaţa noastră a fost pe cât de frumoasă, pe atât de simplă. Nu am făcut lucruri extraordinare. Am făcut lucruri normale. În prima noastră fotografie, de Crăciun, ne uitam ochi în ochi şi el a zis că de atunci încolo ar trebui să ne uităm amândoi în aceeaşi direcţie, să privim acelaşi punct. Şi aşa a fost."