Nu
numai ţigările şi friptura de porc uzează motorul vieţii. Treptat,
specialiştii descoperă cu uimire ce legături strânse există între
universul nostru afectiv şi sănătatea inimii. O nouă disciplină
medicală, psihocardiologia, cercetează când şi în ce fel frica, furia şi tristeţea ne ameninţă viaţa
Merge
regulat la înot. Valorile colesterolului sunt în ordine, tensiunea
puţin sub limita normală. Corina Popa (numele e schimbat) e un model de
persoană sănătoasă. În
pericol sunt alţii, credea ea: fumătorii, supraponderalii,
hipertensivii sau bolnavii de diabet. Dar în vara anului 2007... Corina
se prăbuşeşte la ea în casă, cu dureri puternice în piept, în braţul
stâng şi în maxilar. Vomită. Fiica ei cheamă salvarea: se pare că e
vorba de un infarct. La spital, medicii nu-şi cred ochilor. Când
examinează cu cateterul vasele coronariene, căutând porţiuni îngustate
sau obturări care în mod normal constituie cauza unui infarct, nu găsesc
nimic. Ţinând seama de vârsta pacientei, 69 de ani, vasele de sânge
sunt ireproşabile. Largi ca nişte ţevi abia ieşite din fabricaţie. Abia
după o ecografie, care pune în evidenţă o deformare neobişnuită a
inimii, medicii reuşesc să ajungă la o concluzie: Corina Popa suferă de
aşa-numitul"sindrom al inimii zdrobite". "Din fericire", explică
ei, "boala nu reprezintă un pericol pentru viaţa pacientului, însă
primele simptome
sunt identice cu ale infarctului. Cauza sunt hormonii stresului, care paralizează pentru un scurt interval de timp muşchiul inimii." Din
discuţiile cu pacienta, reiese că înainte de incident, ea se afla la
capătul puterilor. Cu un an şi jumătate în urmă, soţul ei murise de
cancer pulmonar, după 45 ani de căsnicie. Corina îl îngrijise zi şi
noapte, fără să se cruţe, iar după moartea lui, avusese luni întregi
atacuri de panică. Pierderea tovarăşului de viaţă o îmbolnăvise - îi
zdrobise inima.
Există câteva expresii populare foarte plastice, care descriu o asemenea
situaţie. Se spune: "Am o piatră pe inimă" sau "Mi s-a oprit inima de
frică" ori, ca în cazul nostru: "Asta mi-a zdrobit inima". Între timp,
medicii au aflat cât adevăr ascund aceste zicale.
Durerile sufleteşti pot omorî inima
Organul situat dedesubtul sternului a fost considerat multă vreme un
exemplu de mecanism robust: o pompă de mărimea unui pumn, care se
contractă de aproximativ 100.000 de ori pe zi, lăsând să treacă prin ea
cam 7000 litri de sânge - volumul unei căzi de baie, înmulţit cu 46. O
pompă ce funcţionează în general fără necesităţi de întreţinere, timp de
mai multe decenii, cu condiţia ca ţevile ei de alimentare să nu se
înfunde, datorită unor influenţe genetice sau unui mod de viaţă
nesănătos - înţelegând prin asta fumatul, alimentaţia bogată în grăsimi
animale, sedentarismul. Acum
câţiva ani, când primii medici şi psihologi şi-au pus întrebarea dacă
nu cumva suferinţele psihice "atacă inima" literalmente, ei au fost
întâmpinaţi cu zâmbete îngăduitoare. Însă de atunci şi până astăzi,
psihocardiologia, disciplina medicală specializată în efectele
patologice produse de stresul psiho-social asupra inimii, a prins contur
şi a câştigat teren. Au ieşit de sub tipar manuale voluminoase. Iar în
tot mai multe spitale din Occident, lucrează mână în mâna cardiologi,
specialişti în psihosomatică şi psihologi.
Această nouă orientare medicală are la baza constatarea că durerile sufletului au suficientă putere pentru a provoca o paralizie a unor porţiuni din miocard.
Boala a fost numită "sindromul inimii zdrobite"
şi, din nefericire, ea duce adesea la declanşarea unui infarct cu
posibile urmări fatale. Iar lista sentimentelor nocive este lungă: furia, nervii nestăpâniţi, frica, tristeţea şi mânia presupun riscuri de care nu suntem conştienţi, la fel ca şi epuizarea, descurajarea şi depresia.
Unii sunt afectaţi îndată după un eveniment traumatizant: după o
catastrofă naturală cum ar fi un cutremur, după un atac terorist, după
ce au primit vestea morţii unei persoane apropiate, după un accident.
Alţii, cum este Corina Popa, suferă de o perioadă
îndelungată, pentru ca la un moment dat să se prăbuşească, fără să
poată fi identificată o cauză imediată. Însă cel mai adesea se constată o
suprapunere a ambelor variante. "Tipică este combinaţia celor două forme de solicitare - cronică şi acută",
afirmă specialiştii. "Deja cu luni de zile înainte de infarctul
propriu-zis, pacienţii se simt extrem de obosiţi, extenuaţi şi lipsiţi
de energie. Îngrijoraţi de starea lor, mulţi se prezintă la medic. Dacă
apoi se adaugă şi o enervare bruscă, infarctul se produce instantaneu."
Ce
se petrece acolo, sub piele, muşchi şi coaste? Cum se ajunge de la
stări de spirit la obturări ale vaselor de sânge? Cum
paralizează sufletul inima? Până în prezent, cercetătorii n-au elucidat
toate detaliile acestor procese primejdioase, însă esenţa lor este mai
presus de orice dubiu: când tristeţea, stările conflictuale, frustrarea sau melancolia durează săptămâni şi luni, ele nu mai înseamnă pentru organism decât un singur lucru - stres şi anume în varianta sa nesănătoasă, cronică: sindromul inimilor zdrobite. Efectul lui nu este totdeauna mortal.
Unii dintre cei loviţi îşi revin. În schimb, alţii au mai mult ghinion:
la ei stresul forţează îndesirea bătăilor inimii şi totodată
deteriorarea vaselor. Acestea devin mai rigide şi se îngustează,
acoperindu-se cu depuneri ce pot împiedica circulaţia normală a
sângelui. Ori se fisurează şi formează cheaguri - un risc cu atât mai
crescut, cu cât sângele pacientului respectiv tinde să se coaguleze mai
rapid. În punctul acesta, pericolul de
infarct e major.
Lipsa aprecierii În
cazul lui Valentin Abrudan, factorul declanşator al infarctului a fost o
ceartă cu şeful. Bărbatul lucra ca îndrumător pentru persoanele cu
handicap. "La serviciu mă aflam într-o agitaţie permanentă, nu-mi
permiteam nici o clipă de odihnă", povesteşte el. "Treptele în
instituţie le urcam şi le coboram câte trei odată, aveam mereu
sentimentul că nu-mi fac munca îndeajuns de repede. "Apoi a apărut o
colegă nouă, care a început să-l şicaneze sistematic. În cele din
urmă, a sosit şi ziua când şeful i-a spus în faţă că vrea să scape de
el - după mai mult de zece ani. Abrudan a făcut infarctul la şase ore
după acea discuţie, seara în pat. Abia împlinise 40 ani. Dusese
întotdeauna o viaţă sănătoasă, era vegetarian şi practica regulat
joggingul, nu avea obiceiul să fumeze şi consuma foarte rar alcool. În
acelaşi timp însă, trăia neîncetat sub tensiune. Iar în final, fusese
supus unui ultim şoc. Statisticile medicale atestă fără putinţă de
tăgadă faptul că relaţiile dificile la locul de muncă obosesc inima.
Enervările permanente la serviciu dublează riscul de infarct la persoane
iniţial sănătoase.
Al doilea punct sensibil în atmosfera zilnică de la lucru este lipsa de
apreciere: oamenii dau ce au mai bun în ei în profesie şi nu se simt
recompensaţi pentru aceasta. Recompensarea insuficientă poate îmbrăca
forme diferite: salariu modest, statut inferior, lipsa
unor şanse de promovare, nesiguranţa locului de muncă, un şef coleric
sau colegi agresivi. Printre exemplele tipice se numără, de pildă,
medicii secundari, care prestează o muncă de răspundere, sunt prost
plătiţi şi nici n-au vreun cuvânt de spus în cadrul ierarhiilor rigide
din spitale. Sau mamele active profesional, care se istovesc pe două
fronturi, fiind nemilos criticate pretutindeni. Sau cei cu vocaţia
dăruirii, care îşi cheltuiesc energia pentru alţii, fără nici un fel de
recunoştinţă.
Dar
şi cine nu lucrează, poate trăi în condiţii de stres cronic. Să fii
şomer şi să primeşti zilnic
câte un nou refuz la o cerere de angajare, să porţi un război conjugal
ori să-ţi îngrijeşti mama bolnavă de Alzheimer - asemenea lucruri macină
sufletul, la fel ca suprasolicitarea şi subaprecierea de la serviciu. E
o schemă care se repetă la infinit: munca peste puteri, pentru a plăti
ratele la casă şi datoriile. La un moment dat, când randamentul scade,
visul se spulberă, statutul social e compromis, relaţia cu partenerul se
uzează din pricina problemelor. Apoi, pe neaşteptate, catastrofa:
infarct.
Nu oricine munceşte din greu sau are de depăşit o serie de probleme personale se confruntă cu acelaşi grad de risc.Vulnerabilitatea
la stres depinde pe de-o parte de factorii genetici, iar pe de alta, de
experienţa acumulată şi atitudinile dobândite. Ce exigență
avem faţă de noi înşine? În ce măsură suntem obsedaţi de performanţă?
Ce importanţă acordăm situaţiilor critice? Le putem gestiona? Pentru
unii, o ceartă cu nevasta ori toanele şefului reprezintă doar o
solicitare nervoasă în plus, pe când alţii se distrug din cauza lor.
Deschideţi-vă sufletul! Emoţiile negative pot fi fatale Este
un fapt dovedit că oamenii care suportă un stres emoţional cronic
percep altfel lumea înconjurătoare, iar acesta e începutul unui cerc
vicios: la ei pragul de "alarmă" a coborât sub limita normală, creierul
lor este mai atent şi mai receptiv la stimulii exteriori. Au deseori
reacţii de spaimă ori emoţie, organismul lor se comportă în faţa unor
situaţii banale, cotidiene, ca şi cum ar fi unele de extremă urgenţă. E
vorba de oameni care n-au posibilitatea să discute cu cineva despre
emoţiile lor negative. Ei nu se eliberează de aceste sentimente, ci le
reţin şi le refulează. Cu consecinţe fatale pentru sănătatea inimii.
Foarte
aproape de marginea prăpastiei se află persoanele caracterizate
printr-o tristeţe patologică: depresivii au un risc de infarct de două
ori mai mare, comparativ cu semenii lor mai deschişi şi exuberanţi.
Depresia constituie un stres permanent pentru organism. Un depresiv se
găseşte continuu într-o stare de tensiune distructivă, care modifică
întregul metabolism. Din perspectiva unui posibil infarct, depresia nu
este cu nimic mai prejos decât factorii fizici de risc cunoscuţi, ca
fumatul ori hipertensiunea arterială. "Depresivii trebuie să înveţe
treptat că pot avea din nou încredere în propriul lor corp", spun
medicii. De pildă, prin psihoterapie, tehnici de relaxare sau programe
echilibrate de sport.
Revizuirea
modului de gândire, schimbarea atitudinii, relaxarea - pentru aceasta,
cei mai mulţi necesită ajutorul unui profesionist.
Dar
multe victime ale stresului merg pe această cale numai după ce pompa
sistemului lor circulator a cedat. Deşi ar putea lua măsuri cu mult
înainte de colaps: cine nu-şi poate depăşi tristeţea, cine se teme că va
deveni depresiv, ar trebui neapărat să aibă o discuţie sinceră cu
medicul său de familie, ori să se
adreseze unui psihiatru sau psiholog. Dacă problema nu e încă presantă,
destule se pot rezolva şi cu paşi mici. Concret, aceasta înseamnă:
fragmentaţi-vă programul de muncă cu pauze, mergeţi la fereastră,
priviţi afară şi visaţi cu ochii deschişi. Când vă simţiţi la
strâmtoare, calmaţi-vă deliberat cu ajutorul respiraţiei sau vizualizaţi
imagini ce vă inspiră linişte, pentru a vă distanţa emoţional de
situaţia care vă stresează.
Pompa cu funcţionare non-stop Fără ca noi să fim
conştienţi de asta, inima noastră îşi face datoria neîntrerupt, zi şi
noapte. Învăţăm s-o preţuim abia când se defectează.
Mărimea Inima este cât pumnul stăpânului ei.
Greutatea * La un adult: 300- 350 grame .
Pulsul în stare de repaos (bătăi pe minut) * Adult: 60-80 * Nou-născut: 140 * Maratonist: 35
Numărul bătăilor de inimă la un
adult * În cursul unei zile: 100.000 * În 70 de ani de viaţă: circa 3 miliarde.
Începutul Din a patra săptămână de sarcină, inima embrionului începe să pulseze în abdomenul mamei.
Capacitatea de transport
* Pe zi: 7000 litri de sânge (de 46 de ori volumul unei căzi de baie). * În 70 de ani de viaţă: 178 milioane litri de sânge.
Oprirea Inima
încetează să bată abia la trei până la cinci minute după ce omul şi-a
dat ultima suflare. Dacă inima se opreşte prima, durează doar
30-60 secunde până când dispare şi respiraţia.
InfarctulDin numărul total de infarcturi, aproape o treime conduc la un deznodământ fatal. Majoritatea au loc în orele dimineţii.
|
|