Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală

Restaurante, cârciumi, grădini

"Repere" al memoriei

Poate că a atras atenţia eventualilor "vizitatori" ai acestei rubrici regretul pe care îl manifest faţă de dispariţia unor localuri bucureştene în perioada de după 1989. Vă rog să mă credeţi că nu este vorba despre o "nostalgie" bahică, ci, pur şi simplu, de tristeţea pe care o împărtăşesc faţă de trecerea în nefiinţă şi uitare a unor "instituţii" care au avut un rol important în viaţa socială, dar şi culturală, uneori şi politică a Bucureştilor, ca şi a altor oraşe româneşti şi capitale europene ce pot fi considerate adevărate "repere" al memoriei.

Într-adevăr, nu este vorba de niciun fel de exagerare atunci când atribuim localurilor de diferite categorii asemenea roluri şi am putea oferi numeroase şi semnificative citate care pot ilustra acest punct de vedere. Ne vom mărgini însă să trecem în revistă unele dintre cele mai reprezentative "locaţii" (ca să folosesc şi eu un termen cu mare răspândire astăzi, dar care nu-mi prea place), amintind şi rolul pe care l-au jucat în peisajul spiritual al Bucureştilor, în perioada interbelică, uneori cu trimiteri anterioare, dar şi în aceea a "comunismului" (folosesc acest termen, deşi pot fi găsite şi altele, căci într-adevăr el desemnează cel mai bine, oricât ne-ar părea de rău, perioada anilor de la sfârşitul deceniului al patrulea al secolului trecut până în 1989).

Un oraş al "plăcerilor"

…au fost Bucureştii de-a lungul istoriei sale, dacă admitem că în acest domeniu sunt incluse şi "stabilimentele", locurile destinate "mâncării şi băuturii". Între altele, ne-o demonstrează şi statisticile, atunci când dispunem de ele. Potrivit uneia din acestea, ale cărei date au fost puse la dispoziţie de reputatul istoric acad. Dan Berindei, "la începutul anilor Unirii", deci în a doua jumătate a secolului XIX, erau activi în capitală, "41 restauratori/ deci proprietari de restaurante/, 95 de cafegii/ deci proprietari de cafenele/ şi 1.403 de cârciumari", deci un număr total de 1.539 negustori cu atribuţii în domeniul "alimentaţiei publice", cum am zice noi acum, din totalul de 4.742 de negustori, ceea ce reprezintă peste 30 %. Este ceva…

Pentru anii de început ai secolului XX şi deceniile imediat următoare voi folosi lucrări clasice privitoare la istoria Bucureştilor, datorate lui Ionescu Gion, Nicolae Iorga, C.C. Giurescu, George Potra, ca şi altele mai noi, între care cea datorată Leliei Zamani, Comerţ şi Loisir în vechiul Bucureşti (2007) ne dă posibilitatea de a stabili un "repertoriu", o clasificare generală a localurilor de diferite categorii ale Capitalei.

De la "Grand Hotel la "Union"

Restaurante: După cum ne încredinţează autoarea citată "Cele mai faimoase restaurante ale capitalei nu se deosebeau cu nimic de cele ale marilor oraşe occidentale" şi de obicei erau la parterul marilor hoteluri: Hughes, Capşa, Frascatti, Grand Hotel du Bulevard, dar existau şi altele de sine stătătoare, cu mare faimă, cum a fost Restaurantul Iordache Ionescu de pe Covaci.

Birturile au fost o apariţie nu numai pitorească, ci şi necesară în Capitală, căci ele permiteau diferitelor categorii, mai ales funcţionarilor, să ia masa rapid şi ieftin în oraş. Unele purtau denumiri dintre cele mai pitoreşti, justificate de anumite legende. Vestite şi frecventate erau mai ales "Birtul lui Enache", "Birtul lui Constantin", "Zdrafcu"

Cârciumile, localurile de periferie erau probabil cele mai numeroase şi mai frecventate. O remarcă: denumirea de "cârciumă" nu avea nimic peiorativ aşa cum s-a întâmplat în perioade mai noi, ci desemna un local cu o anumită tradiţie, chiar utilitate (de socializare, cum spunem noi astăzi) şi cu denumiri inspirate şi ele de anumite "legende":"Leul şi cârnatul", "Trei ochi sub plapumă".

Berăriile au cunoscut, de la un moment dat, o răspândire apreciabilă; cele mai frecventate fiind acelea de pe lângă marile fabrici de bere ale perioadei: "Gambrinus", "Luter", "Opler". Erau şi altele care şi-au creat un "vad" propriu, cum a fost "Gambrinus", "Carul cu bere".

Cafenelele în forma lor modernă, sunt o apariţie mai nouă în "peisajul" bucureştean, ele fiind deschise la început de străini în tradiţia unor asemenea localuri de la Paris şi Viena, unde a apărut prima dintre ele, aparţinând unui anume Kolschitzky, care, pentru sprijinul pe care îl acordase în timpul asediului capitalei habsburgice de către turci din 1883, a fost plătit cu boabe de cafea şi cu dreptul de a deschide o cafenea. În Bucureşti, au existat, de-a lungul vremii, numeroase şi reputate cafenele, ca să amintim doar "Capşa", "Bristol", "Macca", "Strobel", "Filakovsky", "Imperial", "Cafe de la Paix". Acestea au funcţionat, cum ne-o demonstrează o întreagă literatură memorialistică, nu numai ca puncte de întâlnire, ci şi de discuţii, dezbateri, nu odată "furtunoase", am putea spune, chiar "academii", dat fiind calitatea participanţilor, oameni de cultură, ştiinţă, literaţi, artişti. Astfel, "legenda" spune că Ion Barbu şi-a conceput la "Capşa" nu numai o bună parte a operei literare, ci şi ştiinţifice.

În fine, am ajuns la categoria de localuri care sunt, în cel mai înalt grad, caracteristice Bucureştilor, grădinile. După părerea noastră, aşa cum englezii sunt reprezentaţi prin "pub"-uri, francezii prin "bistro"-uri şi nemţii prin berării, bucureşteni au ca "marcă" această categorie de localuri, mai ales vara şi toamna, când cele mai multe dintre ele deveneau mustării. Nu puţine dintre ele au fost "imortalizate" în literatură, ca să amintim doar "Unionul" lui Caragiale sau "Terasa Oteteleşanu" (unul din cele dintâi localuri de prestigiu bucureştene care a fost demolat în 1931). Desigur, de un prestigiu deosebit se bucura aşa-numitul "Bufet" de la "Şosea". Alte grădini frecventate intens: "Raşca", "Stravri", Grădina Şepcaru".

"Instituţii" ale circulaţiei de idei

Afirmaţia după care localurile bucureştene au constituit nu numai "instituţii" de "loisir", ci şi ale circulaţiei de idei, de inspiraţie şi chiar de… rezistenţă este cel mai bine ilustrată în perioada de după război. Într-adevăr, toţi care am trăit aceşti ani ştim că localurile erau unul din puţinele spaţii din Capitală unde se putea purta o discuţie deschisă, unde se puteau adesea afirma spirite din cele mai independente, am spune cu o "ideologie" proprie, destul de îndepărtate de aceea oficială, unde, cu alte cuvinte, se întâlnea boema bucureşteană. Adesea, asemenea localuri erau şi "scena" pe care s-au lansat şi s-au afirmat talente artistice care au făcut epocă.

Nu vom putea oferi decât câteva exemple de asemenea localuri, de care, sunt sigur, bucureştenii îşi amintesc cu nostalgie şi regret.

Pe Calea Dorobanţi au existat două localuri care au făcut "epocă" la vremea lor: "Mon Jardin", frecventat de intelectuali importanţi ai vremii, între care criticii de artă Petru Comarnescu şi Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru şi multi alţii. Aici era unul din puţinele locuri din Bucureşti unde se putea asculta jazz, considerat multă vreme "muzică decadentă", interpretată de Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi şi Johnny Raducănu. Celălalt local de pe Calea Dorobanţi a fost "Poarta Albă", o cârciumă unde se putea mânca şi…bea bine…"secărică". Aici mi-a fost dat să întâlnesc unii poeţi "nepublicaţi" ai vremii, ale căror creaţii circulau însă între consumatorii acestui local. Tot aici cânta uneori şi Maria Tănase.

Nu departe se afla un local cu prestigiu asemănător, restaurantul "Moldova", iar foarte bine se mânca la Restaurantul "Bumbeşti" de pe Calea Rahovei care, probabil, tocmai de aceea a fost ultimul local ţinut de "mandatari" care a mai rămas o vreme deschis.

Un alt local "boem" a fost "Singapore" (zis şi "Peştera"), frecventat de unii din cei mai reprezentativi intelectuali şi artişti ai vremii, nu toţi însă afirmaţi atunci, ci mai târziu, de la Teodor Pîcă, Alexandru Struţeanu, Eugen Schileru, Taşcu Gheorghiu la pictorii George Antohi, Constantin Piliuţă (să fiu iertat dacă i-am uitat pe unii dintre ei). De altfel, acest local a intrat şi în istoria literaturii prin Baladele singaporene ale luiTudor George zis Ahoe, autor şi al versurilor "În hruba noastră, zisă Singapore/ O navă eşuată-n bulevard/ Ne-am petrecut, damnaţi, atâtea ore/ Cu pâlnia lui Bachuspe stindard".

Unele dintre localurile bucureştene din perioada interbelică, cum erau "Athenee Palace", "Continental", "Cina", şi-au păstrat locul în peisajul oraşului, ele fiind frecventate mai ales de cei cu mai multă "dare de mână". De o deosebită apreciere mai ales în rândul doamnelor se bucura cofetăria "Scala".

O soartă "crudă" a avut o altă cofetărie, "Nestor" de pe Calea Victoriei, dispărută în urma cutremurului din 1977 (se pare şi datorită unor "inovaţii" constructive), pe locul căreia s-a ridicat clădirea Hotelului Bucureşti, ale cărei "calităţi arhitectonice" mă feresc să le comentez.

Deşi mai nou înfiinţat, Restaurantul "Berlin" de pe strada Constantine Mille şi-a căpătat o clientelă apreciabilă, mai ales că aici se putea bea o bere bună.

"Cafe de la Paix" a avut un prestigiu propriu până când a fost transformată în… local cu autoservire.

Grădinile şi-au păstrat şi ele locul în peisajul bucureştean, dintre acelea mai frecventate fiind "Bufetul", "Grădiniţa", "Zori de zi", iar, pe Calea Griviţei "Marea Neagră" (pe care mărturisesc că am frecventat-o constant) sau "Siretul" pe Dorobanţi.

În fine, la un moment dat, a fost oferită o concesie prin deschiderea unor baruri de noapte: "Melody" în Blocul Aro şi Continental într-un bloc ce a dispărut la cutremurul din 1977.

Exista şi un "profil profesional" al localurilor bucureştene: salariaţii Academiei frecventau "Casa oamenilor de ştiinţă" din Piaţa Lahovary, unde într-adevăr aveai ocazia să întâlneşti personalităţi dintre cele mai prestigioase ale vremii; profesorii se întâlneau la "Casa universitarilor" de pe Dionisie Lupu; actorii puteau fi găsiţi mai ales la ATM; scriitorii apreciau restaurantul din curtea "Uniunii", studenţii umpleau Cofetăria "Albina", iar studenţii de culoare (şi nu numai ei ) puteau fi întâlniţi la un local care îi "reprezenta" - "Katanga" (tocmai avuseră loc evenimentele din Congo).

"Ora închiderii, vă rog"

Acesta era anunţul prin care unul din chelnerii de la Restaurantul "Moldova" ne informa că, totuşi, spre miezul nopţii, uneori şi după, localul îşi înceta activitatea. Această expresie poate fi, din păcate, folosită şi în ceea ce priveşte majoritatea localurilor amintite mai sus, căci ele au fost închise, au dispărut pur şi simplu din peisajul Bucureştilor, dar nu şi din amintirea unora din locuitorii săi. Se pare că raţiunile au fost de natură comercială, dar ne putem întreba: chiar toate nu rentau? Se pare că mai rentabile sunt puzderia de baruri, cluburi, "terase" etc. care au răsărit după 1989, ele corespunzând mai ales preferinţelor tineretului. În rest, restaurante de lux, de care nu prea poţi să te apropii din cauza preţurilor şi, doar pe ici pe acolo, câte o cârciumioară.

Aşadar, pentru localurile tradiţionale "a bătut ora", acesta fiind şi motivul pentru care nu putem ilustra acest episod decât cu fotografii ale locurilor unde s-au aflat cândva asemenea localuri, transformate în magazine cu alte profiluri sau, pur şi simplu, în ruine.

Din multe puncte de vedere, păcat!

Autor: A.Popescu