istorioare cu tâlc

Uneori istoria se amuză consemnând povestea unor întâmplări vesele și uneori cu tâlc. Am cules câteva dintre acestea din revista “Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, publicată pe la sfârșitul secolului al XIX-lea ”sub directiunea I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc”:

Ordin poliţienesc

"Pe vremea lui Vodă Barbu Stirbei era holeră în Bucureşti. Poliţia lipise pe ziduri următorul ordin: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor cari se întorc după zece ceasuri din noapte acasă, să nu cânte pe drum nici să nu facă sgomot.» Ce avea a face sgomotul cu holera, nu se ştie, dar poliţia ordonase aşa. Într'o noapte câţiva tineri, cam turtiţi, se întorceau de la o cârciumă cântând pe stradă. Era pe la 12 noaptea. Gardistul le ţine drumul. «Cum, domnilor? N'aţi citit porunca? Cine se întoarce acasă după zece noaptea nu are dreptul să cânte!» — «Am citit!» zise unul mai isteţ «dar noi nu ne întoarcem acasă; noi mergem într'altă cârciumă.» Acest răspuns neaşteptat a zăpăcit pe gardist. Tinerii au plecat în pace. A doua zi însă ordinul poliţiei era schimbat: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor să nu facă sgomot şi să nu cânte pe drum după zece ceasuri noaptea, ori se întorc acasă ori nu se întorc!»"(“Vatra” – 1 mai 1894)


 Un dar împărţit

"Un boier de peste Olt veni într'o zi în Bucureşti şi ceru să intre la Vodă, la Matei Basarabul. Ţara pe acele vremuri gemea de greci, care jefuiau fără de milă poporul. Însuşi marele Domn nu se putea scutura de ei. La uşa iatacului domnesc stătea de pază un căpitan grec.
- Vrei să intri la Vodă?
- Vreau.
- Bine. Dar numai aşa te las să intri, dacă împărţi pe din două cu mine darurile ce vei primi de la Vodă.
Chiar în palatul domnesc se jefuia lumea. Nimeni nu intra şi nu ieşea de la Vodă, fără ca să nu-şi împartă punga cu aceşti hoţi. Vodă ştia, dar n'avea ce să facă. Boierul intră la Vodă. Când era să iasă, el se rugă de Domn să-i dea două palme. Domnul s-a mirat, stăruind însă boierul, îi făcu pe voie. Afară la uşă, grecul îl prinse de haină.
- Ei, ce-i? Împărţim?
- Împărţim.
Atunci boierul trase o palmă Grecului, de se duse învârtindu-se şi se isbi de un perete. S'a făcut sgomot mare. S'adunară soldaţii. În urmă iesi şi Vodă.
- Ce-i aici?
- Măria-Ta, boierul ăsta mi-a dat o palmă aşa din senin, mie, care păzesc viaţa Măriei-Tale.
- Aşa-I, Măria-Ta. Ne-a fost vorba să împărţim darul Măriei-Tale, căci altfel nu mă lăsa înăuntru. MăriaTa mi-ai dat două palme, şi eu după bună dreptate, am dat una căpitanului.
Vodă încreţi fruntea.
- Dacă e vorba de împărţeală, eu nu mă amestec.
Vodă se retrase, olteanul plecă, iar Grecul rămase cu palma."(“Vatra” – 15 ianuarie 1894)


Grigorie Ghica şi sfântul Grigorie

"Grigorie Ghica Vodă trăia despărţit de Doamnă-sa, Marghioala, fiica domnului Hangerliu. Poporul ştia pe Vodă că e religios. Un biet negustor mai cu dare de mână, pus la cale de vreunii din partidul care protegia pe Doamna, ceru într'o zi audienţă la Vodă. Era chiar ziua sfântului Grigorie, onomastica lui Vodă.
- Ce vorbă ai să-mi spui, creştine?
Negustorul răspunse:
- Am venit şi noi ca toată lumea să poftim Măriei Tale, să trăieşti mulţi ani şi să vă spun, că astănoapte am visat un vis grozav.
- E, ce vis, creştine?
- Mi s'a arătat sfantul marele ierarh Grigorie, de-ţi lua ochii şi-mi ziseȘ ‹‹Scoală, jupân Lascarache şi du-te la Vodă şi spune-i se ierte în ziua de astăzi pe doamna Marghioala, dacă voieşte să fie blagoslovii de mine, iar de nu, rău îi va merge!›› Şi m’am sculat Măria-Ta, tremurând, şi am venit şi ţi-am spus că nu e bine să domneşti fără să ai pe Doamna pe lângă Măria-Ta. Vodă a înţeles că negustorul e pus la cale. Ii răspunse scurt:
- Bine, jupân Lascarache. Du-te la baş-ciohodar şi cheamă-l aici, să-ţi trimit prin el un bacşiş.
Ce bacşiş! Când a ajuns negustorul la scară, rogojina era întinsă şi baş-ciohodarul sta cu băţul în mână. Negustorul a primit la talpă 25 de lovituri; s'adunase lumea şi râdea.
- Aşa, jupân Lascarache. Ți-a trimis Vodă bacşiş! Ca de altă dată să-ţi vezi de prăvălie şi să nu mai stai de vorbă cu archierei de cel mari ca sfântul Grigorie!" (“Vatra” – 15 februarie 1894)

  
Kiseleff si Mehedinţeanul

"În vara anului 1831 isbucnise holera în Bucureşti; se închiseră toate barierele de un cordon militar. Kiseleff, puternicul stăpânitor de atunci al Munteniei, ieşise într'o zi să se plimbe cu droşca. A umblat pe la Herestrău, pe la Floreasca şi se întoarse pe altă cale spre Bucureşti. La barieră, sentinela - un mehedinţean - se puse cu puşca în drumul lui Kiselef.
- Nazat, că dau foc!
Kiseleff să ridică în droşcă.
- Eu sunt generalul Kiseleff.
- Poţi să fii. Du-te la căprarul cordonului şi adă-mi hârtie că poţi trece. Generalul se scoborî jos, scoase un napoleon şi'l întinse soldatului:
- Iacă, frate, bacşiş, lasă-mă să trec.
Mehedinţeanul plecă puşca şi zise blând:
- Excelenţă, e holeră în oraş, nu pot pune mâna pe bani. Dacă vrei să mă cinsteşti, aruncă-mi-i, căci din mână n'am voie să-i iau.
Kiseleff aruncă napoleonul. Soldatul puse piciorul pe galben, ca să-l ia în stăpânire, apoi întinse puşca:
- Îndărăt, generale, că trag foc.
- Dar bine, bre, ţi-am dat bacşiş.
- Îndărăt, generale!
Şi soldatul a tras cocoşul şi-a pus arma la ochi. Generalul a trebuit să se întoarcă. Ajuns pe altă cale în Bucureşti, Kiseleff a poruncit să se afle numele soldatului, căruia i-a mai dat doi napoleoni şi l'a făcut căprar, pentru farsa ce i-a jucat'o." (“Vatra” – 15 ianuarie 1894)


Logofătul și cafeaua

"Cel dintâi român care a băut cafea a fost logofătul lui Bogdan Chiorul, Ion Tăutul. El a fost trimis de Vodă la Constantinopol, ca să închine Moldova turcilor. Stând cu vizirul la masă, i s'a adus cafea. Tăutu nu'şi putea da cu socoteală ce băutură e asta, aşa neagră, şi nici nu visa că ea e fierbinte. El vedea, că vizirul nu'şi bea cafeaua - vizirul aştepta să se mai răcească – și credea că Vizirul aşteaptă ca Tăutul să închine şi să bea înainte, ca oaspe ce era. Tăutul ridică ceaşca şi strigând: «Trăiască Măria Sa, Împăratul», de-te cafeaua pe gât dintr'o sorbitură. Deodată sări în picioare, ars pe gât de cafea, şi strigă cât îl ţinură plă mânii: «Trăiască Împăratul şi Vizirul». El a strigat, fiindcă nu mai putea de arsură. Vizirul a rămas cu gura căscată, auzindu-l închinând cu glas aşa de tare. Bietul logofăt şi-o fi adus aminte multă vreme de «băutură Turcului»."(“Vatra” – 15 ianuarie 1894)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

si in Sibiu se construieste 1 adapost si au nevoie de sprijin

de post

LISTA ASOCIATII/FUNDATII PROTECTIE ANIMALE