Baile Herculane

Izvoarele tămăduitoare din Herculane au fost descoperite de legionarii împăratului Traian – cei care le-au numit “Băile sfinte ale lui Hercule” (“Ad aquas Herculi sacras”). Devastate în timpul năvălirilor barbare, băile din Herculane au fost refăcute şi modernizate - începand din anul 1734 - de guvernele austriece, maghiare şi apoi de cele româneşti. Localitatea cu un climat temperat şi bogată în ape minerale tămăduitoare a reprezentat până acum câteva decenii una dintre cele mai importante staţiuni turistice balneare din Europa. Vă invit astăzi să dăm o raită prin (cea care a fost) “cea mai high-life dintre staţiunile noastre climaterice şi balneare”. Pentru că Herculane a fost cu adevărat, timp de mai multe secole, o staţiune cu renume european. Ca să vă convingeţi, vă invit să citiţi un savuros articol scris de Marta D. Rădulescu şi publicat în anul 1933 în revista “Realitatea Ilustrată”:

“Am avut norocul să cresc între domni învăţaţi şi pricepuţi într’ale economiei politice, care mi-au sădit în minte axioma că întreprinderile Statului sunt prin definiţie şi iremediabil prost conduse. Iar băile Herculane sunt întreprindere de Stat…  De aceea când, autoritar, dictatorul familiei a hotârit să petrecem o lună acolo, m'am crispat ca şi când ar fi trebuit să iau o doctorie amară: eram sigură că am sä dau peste cea mai sinistră desordine şi cea mai cumplită scumpete, căci după celelalte toate, localitatea e cea mai “high-life" dintre staţiunile noastre climaterice şi balneare. Am sosit seara pe alei curate, luminate de becuri electrice şi de… o profuziune de licurici cum n'am mai văzut în viaţa mea. Pe fondul negru al pădurii, ca o serbare de lampioane jucăuşe sau ca o ploaie de stele filante, roiau milioanele de licurici.

- Asta-i în cinstea noastră desigur. Salutări de la spiritul lui Oslea.

La Hotelul Carol, curat ca un salon, un portar de casă mare, galonat şi bine crescut, ne conduce pe săli răcoroase, pe lângă o minusculă fântână arteziană între coloane, în apartametul curat ca un pahar care ne aştepta. În antecamera şi în odaia largă mobilată, de o eleganţă vetustă, mi se părea că sunt în casele bunicii: aceleaşi scrinuri şi toalete portative de mahon rococo, aceleaşi şifoniere.

- Ca acasă…

- Hotelul datează de mai bine de o sută de ani şi era destinat “high-life"-ului ungar. Pe aici nu venea pe vremuri decât lumea cea mai select şi bogată a vechii  monarhii. Exclusivist prin selecţie şi prin preţuri.

- Brr…  Să ştii că ne ruinăm. Şi încă ai luat cameră la parterre.

Herculane - hotelul Carol

Arunc grabnic ochii pe placatul din ramă şi nu-mi cred ochilor. O sută de lei! Mai ieftin ca la un mare hotel bucureştean, la preţuri de favoare. Teoriile mele nu se potrivesc. O madamă curată, zâmbitoare şi politicoasă ca o subretă, îmi pare si mai neverosimilă la un hotel... al Statului. Totală contradicţie cu teoriile de acasă. Dar să nu ne grăbim. Să vedem ce ne mai asteaptă mâine. Se anunţă regim de ploi. Noroc că am luat maşina de scris şi o doză masivă de resemnare anticipată.

- Aici plouă mai puţin decât oriunde - ne asigură madama.

- Şi totuşi îmi pare că a şi început…

- Nu domnişoară. E Cerna.

Mă deştept cu soarele care pătrunde în trâmbe fine orizontale prin jaluzele vechi de lemn. Prin geamurile deschise pătrunde discret un parfum de flori şi de pământ reavăn. Deschid. Un tablou de vis. Dincolo de grădinile în floare cu alei îngrijite, sub cerul de smalţ albastru, se profilează apropiate, abrupte metereze înalte de stânci albe şi roze de calcar spre care se catărâ pădurea deasă de brazi şi de fagi tineri.

- În cercetare, repede! - comand eu nerăbdătoare.

Hotelul Dacia şi sanatoriul militar

Întâi parcul. Cele două mari hoteluri, Carol şi Ferdinand, vaste şi ajurate de verande, încadrează de-a dreapta şi de-a stânga parcul mic, în pantă, cu fântâna lui tâşnitoare. În fund se profilează cazinoul, tot în stil, şi veranda care le leagă. O singură notă distonantă în eleganţa sobră: Birtul cu aspect de cârciumă din josul terasei. Asta e de la “Zece mese". E “pata de ulei”. Impresia de curăţenie şi ordine civilizată nu se desminte. În administraţia generală simplă şi culantă, în orânduirea băilor, în minunatele promenade îngrijite ca un salon. În câteva zile am străbătut în lung şi în lat aleile minunate ale pădurilor de fag şi de tei, am urcat abrupturile de o parte şi de alta până la chioşcurile spânzurate la cinci-şase sute de metri deasupra băilor. De acolo de sus se vede toată armonioasa alcătuire a acestei bijuterii de staţiune balneară.

Casinoul şi parcul

Băile Herculane au păstrat prin veacuri străvechiul renume al isvoarelor fierbinţi, vindecătoare de reumatisme şi de alte metehne. E drept că apele acestea minunate nu miros tocmai a parfum Coty: au un vag iz de ridiche şi de ouă clocite. Dar aici stă poate una din tainele puterii lor binefăcătoare şi în radioactivitatea lor. Apele vin din adâncime, de la câteva sute de metri cel puţin, unde o fostă lavă consolidată  dar fierbinte încă, fumegă de mii de ani, încălzind isvoarele genuine. Povestea - mie îmi sunt foarte dragi poveştile - spune că însuşi Hercules, care căpătase un straşnic reumatism, şi-ar fi scăldat voinicele mădulare în apele binecuvântate. Pentru a întări această mitică afirmaţie, care constituie şi un invidiat blazon de nobleţe, un Hercules de bronz, cu tradiţionala măciucă pe umăr, stă de strajă în faţa sanatoriului militar, sfidând invaliditatea pensionarilor şi ascultând impasibil muzica militară, pe când un porumbel obraznic îl decorează regulat, cu graţioasă ireverenţă. Neelegant e soclul de piatră, în care turteşte nu mai puţin de patru capete stâlcite de lei care scuipă apă în patru lighienaşe de bărbier, ca de acolo să alimenteze bazinul de piatră cu peştişori anemici. Alegoria? Ce legătură este între Hercules şi peştişorii invalizi? S’o explice cine vrea... Dar dincolo de mitul întruchipat în statuie, statele de serviciu ale fântânilor juvenţei, vechi de două mii de ani, stau înscrise în fragmentele de ex voto romane, încrustate pios în pereţii promenadei, acoperite, de la punte şi în urmele de apeducte, din drumul umbrit de tei.

Turişti interbelici

Populaţia pestriţă a vizitatorilor e împărţită în straturi puţin permeabile. Sus în hotelurile noastre - Carol şi Ferdinand, precumşi în câteva vile luxoase şi scumpe plutocraţia cosmopolită şi pretenţioasă. La mijloc, în hotelurile mai modeste, lumea de rând civilo-militară - micii burghezi şi plutonierii majori. Aceştia cu localurile lor, cu băile lor…  Dar cei mai interesanţi sunt vizitatorii ţărani, de la vechea baie Hercule, care fac sudaţie în plin aer, cu ţoalele în cap, afară din staţiune, pe aleile lăturalnice… (…) Pe vârfuri şi înălţimi, agăţate de cline de piatră, chioşcuri simple te îmbie la odihnă şi-ţi indică în acelaşi timp locul cel mai potrivit de unde să admiri príveliştile minunate. Pentru cei mai sedentari “excursia" cea mare e la chioşcul din pădure. Popicăria hodorogită, cu bile invalide şi cu birtul “cu grătar special". Dar şi aici protipendada vine cu trăsura.

Reporterul-turist Marta D. Radulescu

Publicul acesta “select" are însă alte distracţii: La Cazino joc de Bulă. Deseori de un efect terapeutic uimitor. Mulţi pacienţi îşi scurtează cura la Herculane, după câteva seri. Şi sus e un templu al Fortunei, unde doamne decoltate şi “juni-amorezi" de diferite vârste, joacă  “chemin de fer". În sala de bal a cazinoului, un model artistic în genul său, e dans în fiecare seară. Din când în când, de două ori pe lună cel puţin, se dă acolo un bal la care de fiecare dată se alege o Miss cu nume variat – “Miss Herculane", “Miss Cerna", etc. şi... câte un Missoi. Missele sunt prin definiţie nepoate de general şi sunt alese cu componcţiune şi disciplină de tinerii ofiţeri subalterni. Miss Hercules, spune tradiţia, e obligată să joace o rumba cu statuia lui Hercules. Din gentileţe, acesta deleagă să-i ţină locul pe profesorul de dans din localitate, Marcel Ionescu, cu care are o vagă asemănare.

De altfel viaţa de aici nu este câteodată lipsită de peripeţii: o  tânără domnişoară frumuşică şi plină de nerv, care pierduse de curând, în imprejurări necunoscute  pe alesul inimii, a fost eroina unei drame unice în genul său. Duduia, dolentă ca Dido, se plimba pe malul Cernei cu un frumos ofiţer, care se străduia s'o consoleze. Dar tânără, sătulă de viaţă, ajunsă pe podul de peste bulboaca Cernei, îl intrebă cu un gest dramatic:

Podul peste Cerna

- Şi zici că aici se poate îneca un om?

- Desigur domnişoară. Are şapte metri.

- Atunci… Adio… 

Şi "huştiuluc”  în Cerna, ca un ghem de dantelă roz, de la o înălţime de trei etaje. Spaima cavalerului responsabil. Dar Cerna, clementă pentru ambii eroi, rostogoleşte de câteva ori pe tânăra sinucigaşe şi o depune apoi tandru pe ţărm, cu braţele ei de spumă. Fericit. ofiţeraşul aleargă, o înfâşoară în manta, o duce la hotel şi… dispare, fără ziua bună, nu numai din hotel dar şi din localitate, sătul de romantism şi aventuri. Seara, frumoasa sinucigaşe, dansa zâmbitoare un Fox, ca şi cum nimica nu s'ar fi'ntâmplat. Era vindecată. Recomandăm reţeta şi altora, în aceaşi situaţie.”

Sursa: articolul “Băile Herculane” semnat Marta D. Rădulescu – “Realitatea Ilustrată” din 17 august 1933