Dragostea de mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care nu cade niciodata” .
Mama
poveste scrisa de Dan Puric 20 Aprilie 2012
Intr-o
zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un
tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut
faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete . In spate, discreta
ca o umbra, mama lui.
Dar,
vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul
suferea de un handicap . Se misca greu, cu o incordare a intregului sau
trupusor ce facea ca aerul sa se crispeze . Isi indrepta ochii rugatori
spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca . Dar
pasul acela era cat o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor,
cat pentru biata sa mama .
Si
astfel, de acolo, din lift am vazut cum a coborat dragostea absoluta a
mamei pentru copilul ei . Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul
lui ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea curioasa a celor din jur
sa nu-i raneasca sufletul mai mult decat
o facuse viata . Il apara parca, mangaindu-l incontinuu .
Si,
nu stiu de ce, in clipa aceea am avut revelatia ca asa trebuia iubit
si acest popor roman de o frumusete rara, dar handicapat de o istorie
mizerabila .
M-am
gandit instantaneu ca numai dragostea materna, cu dimensiunea ei
absoluta ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai
poate ridica din tragedia prezenta .
Dragostea de mama are
ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care nu cade niciodata” .
Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale fiintei?
Si, de ce oare, m-a dus gandul ca la o prabusire dureroasa in gol, la poporul roman ?
Pesemne
ca am fost rapit de amintirea acelui biet preot de tara care, in timp
ce neamul romanesc gemea sub piroanele criminale ale
comunismului ce-ncerca sa-i zdrobeasca atata trupul cat si fiinta,
indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama” .
Am
citit candva o mica povestioara . Se spune ca, intr-o companie
comerciala, un om tanar si cumsecade a murit . Mare a fost durerea
colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost
surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om,
ajunsese in iad .
Iar
povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pana la
portile Iadului ca sa-l scoata de acolo . Dar, cu toate rugamintile si
eforturile, nu au reusit .
Apoi
a venit directorul companiei, care s-a dus la randul sau sa-i roage pe
cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze . Dar totul a
fost zadarnic .
Disperati,
in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa
faca ceva . Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise
. Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fara
speranta, adancind durerea celor care il iubeau .
Pana cand, intr-o dimineata, in fata
portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica .
-“Tu, cine mai esti?”rasuna vocea, o voce inspaimantatoare coborata ca un trasnet din neantul Infernului .
Necutremurata de nimic, decat de propria-i durere, batrana raspunse:
_”Sunt mama lui . Lasati-ma sa intru! “
Si
abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis
pentru intaia oara iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul .
Niciun
copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult fata de mama lui,
incat sa poata sa nu-i spuna mama . Ce sfanta ierarhie!
De cand am fost mic si pana-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ti
arata inima oricui!”
Si
nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi
albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinita tristete .
Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul vietii, si realiza ca nu
putea .
Dureroasa
fatalitate, ce o facea sa-si traiasca viata din inabusite strangeri de
inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta .
O
asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine . Ca apoi, pe
ascuns, sa ma arunc in valurile vietii . Iar viata, imi cerea sa nu imi
ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie,
zdrobind-o .
Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera .
Mama
se facea ca nu-mi vede rana adanca ce ma-ngenunchease . Imi facea de
mancare, apoi imi intindea masa avand grija sa am in farfurie bucatile
cele mai bune .
-“Lasa, dragul mamei, ca trece si
asta!”
Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri .
N-aveam
de unde sa stiu ca, vindecat, plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa
de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati .
Se
spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina
de har a inimii . Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima .
Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la
vedere!”
Dar,
ce cumplit ca acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin pacat . Si
atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup .
“Trei
inimi ai in tine, muritorule!” spun sfintii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a
sufletului tau si cea de carne si sange prin care curge viata . Si
toate trei bat dimpreuna . Dar atunci cand in tine, inima Domnului nu
mai bate, sa stii ca esti in moarte sufleteasca .
Dar eu, simt ca langa inima
lui Dumnezeu, mai este o inima …cea a mamei .
Iar cand aceasta nu mai bate…esti singur!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu